„Mereu există un ceas” în The Bear S4
Sezonul al patrulea al savurosului serial culinar The Bear, creat de Christopher Storer, s-a lansat pe Disney+. Fanii comediei dramatice pot urmări acum soarta restaurantului titular și a îndrăgiților angajați.
Câștigător a patru premii Primetime Emmy, The Bear este unul dintre cele mai bine cotate seriale ale deceniului, apreciat de fani și critici deopotrivă. Drama psihologică prezintă bucătăria unui restaurant cu tensiunile, abuzul și conflictele inevitabile care apar atunci când lucrezi într-un mediu aflat constant sub presiune. Dacă angajații vin cu propriul bagaj emoțional și propriile traume din copilărie și le proiectează asupra colegilor, toxicitatea devine cu atât mai pronunțată. Iar protagoniștii noștri provin exact din astfel de familii disfuncționale.
Carmen 'Carmy' Berzatto (Jeremy Allen White) a plecat la New York ca să ajungă unul dintre cei mai pricepuți bucătari din lume, dar și ca să evadeze. Și-a îndeplinit ambele obiective, însă câțiva ani mai târziu, fratele său Michael (Jon Bernthal) alege să își pună capăt zilelor și să îi lase în testament chiar restaurantul de sandviciuri unde îi interzicea să lucreze. Întors acasă, Carmy trebuie să facă față regretelor și să perfecționeze atât afacerea familiei, trecută acum pe numele lui, cât și relațiile cu cei din jur: „vărul” Richie (Ebon Moss-Bachrach); sora lui, Natalie aka Sugar (Abby Elliott); și bucătarii Sydney (Ayo Edebiri), Marcus (Lionel Boyce), Tina (Liza Colón-Zayas) și Ebraheim (Edwin Lee Gibson). Doar că așa ceva e mai ușor de zis decât de făcut.
Deși restaurantul se schimbă de-a lungul sezoanelor, transformat într-unul de fine-dining cu mai mulți angajați specializați pe o activitate anume, unele aspecte rămân constante. Membrii echipei se confruntă în continuare cu lipsa resurselor financiare și cu problemele personale nerezolvate, iar cele zece episoade noi dezvoltă chiar mai puternic trecutul lor și sentimentele de care fug. Umorul sec și pe alocuri negru se împletește armonios cu analiza instrospectivă a personajelor, contrabalansându-se reciproc. Poveștile lor de viață sunt ca un puzzle misterios din care primim pe rând câte o piesă, odată cu fiecare episod vizionat.
Muzica este atent aleasă pentru a potența fiecare situație și emoție de pe ecran cu ajutorul versurilor, iar cromatica în tonuri albastre și portocalii reflectă antiteza cald-rece prezentă într-un loc de muncă stresant, dar totuși plin de prieteni. Dialogurile autentice arată o bună construcție de personaj, alături de o perfectă înțelegere a mecanismelor de funcționare a minții și a relațiilor interumane. Ritmul lent – și adeseori lipsit de altă acțiune în afară de vorbit, gătit sau fumat – poate să nu captiveze din prima spectatorii obișnuiți să consume întorsături de situație pe bandă rulantă, însă cu timpul bogata lume interioară a protagoniștilor îi va atrage mai mult decât orice artificiu extern, pentru că se pot identifica cu ei. Dar asta necesită răbdare. Iar timpul este mai degrabă un inamic.
Acest sezon se concentrează mai mult ca oricare altul pe timpul care se scurge, pe presiunea de a realiza mai mult decât este uman posibil înainte ca ceasul să se oprească – atât cel electronic, montat în locul celui clasic din primul sezon, cât și al celui intern – și pe creștere personală și profesională. Pe comunicare și procesare a emoțiilor. De aceea personajele sunt atât de magnetice. Progresul lor este progresul nostru, iar fiecare greșeală doare de parcă ar fi a noastră. Pentru că timpul ne cere întotdeauna socoteală. „Mereu există un ceas”.
