Otto Barbarul: cronica unei sinucideri anunțate

Debutul în lungmetraj al Ruxandrei Ghițescu propune un musical punk rock de liceu, atingând și o temă-capcană: fantezia sinuciderii

La 17 ani, tânărul Otto e o bombă cu ceas. Agresivitatea din privire, creasta de cocoș, geaca Misfits și restul accesoriilor punk, dublate de o atitudine zeflemitoare și, în general, de o alienare catatonică – toate sunt simptomele unei dureri cu mult peste tensiunea normală adolescentină.

Începutul filmului Otto Barbarul ni-l arată pe Octavian/Otto (Marc Titieni) stând de unul singur într-o sală de clasă, înconjurat de instrumente muzicale. Băiatul își cablează chitara și cântă o temă agresivă până își dă burnout, scăpându-i și un șut în setul de tobe. Apoi, iese din școală însoțit de acuzele portarului, zăbovește preț de o clipă în fața buchetelor de flori și a candelelor aprinse în memoria fostei sale iubite sinucigașe, își aprinde țigara de la candelă și își vede neliniștit de drum.

Imediat ce ajunge acasă, tânărul e luat la întrebări de către doi angajați de la protecția copilului în legătură cu răposata Laura. Cu toate că unul dintre ei încearcă o abordare mai puțin birocratic-intruzivă, Otto fie refuză să răspundă, fie e monosilabic și suspect. Părinții lui (Adrian Titieni și Mihaela Sîrbu) încearcă să îl convingă să vorbească, dar îl văd îndurerat și nu vor să insiste.

Prin portretul de grup al acestor indivizi îndoliați, filmul își propune un joc psihologic complex. Când apare un asemenea gol în viața ta, cu ce îl umpli? Ce faci cu surplusul de durere nedigerată? Cum o dai afară? Pare că părinții lui Otto sunt complet depășiți de situație iar băiatul lor se refugiază în compania vicioasă a cuiva care îi împărtășește durerea, Mirela (Ioana Flora), mama Laurei. Amândoi își gestionează refuzul cu chiu cu vai, prin inerția acestei relații-surogat.  

Degeaba încearcă să se apropie o fată de Otto Barbarul. Acesta preferă să își îngroape refuzul în arhiva lui video, unde misterioasa Laura (Ioana Bugarin) se filmează adresându-i-se lui Otto ca unui jurnal postum: „Vrei să-ți arăt o șmecherie?”

Totuși, Otto încearcă să își metabolizeze durerea, privind obsesiv această arhivă, montând-o, repetând-o și zoomând-o, căutând, parcă, un fir roșu, o certitudine de care să se agațe. 

„Șmecheriile” Laurei, precum și replica iubitului ei „Otto Barbarul omoară balaurul și salvează prințesa”, semnalează câteva mituri denaturate. Retrospectiv, ceea ce pare a fi o joacă de-a moartea nu poate fi decât cronica unei sinucideri anunțate iar stângăcia familiei și a societății de a răspunde în fața teribilismului copiilor pare a fi exact ceea ce îl întreține. De la ignoranța părinților până la eroismul forțat al psihologului de la protecția copilului, Costin (Iulian Postelnicu), care tot încearcă să se apropie de tânăr, propunându-i-se într-un mod suspect ca salvator.  

Critica a atras atenția asupra faptului că Otto Barbarul ar trebui văzut împreună cu familia, fiindcă experiența acestui film pare să lege o punte altminteri inaccesibilă între copiii „înstrăinați și de neînțeles” și părinții „încremeniți și intoleranți”. În felul ei, critica are dreptate, însă trebuie ținut cont și de faptul că filmul imită aceeași joacă teribilistă a personajelor. Laura e o prezență-fetiș; o fată frumoasă, decorată ba cu o perucă albastră, ba cu un catchphrase fantezist („Vrei să-ți arăt o șmecherie?”), schițată parcă după portretul robot al unui sinucigaș de neînțeles.

Otto e un personaj mai veridic. Chiar dacă își descarcă furia pe obiecte și pe oameni, e grijuliu cu Bubu (Constantin Drăgănescu), bunicul lui incapacitat. Chiar dacă îl detestă pe Costin și îi refuză ajutorul, nu ezită să apeleze la el atunci când Bubu dispare. Așadar, Otto e antrenat de o serie de contradicții pe care caută neîncetat să le dezlege, tot astfel provocându-le. Iar Marc Titieni e cu atât mai convingător cu cât pare să își expună propria revoltă față de tatăl lui din film, care e și tatăl lui real, Adrian Titieni. 

Cât despre filmulețele Laurei și ale lui Otto – nu e ușor să reconstruiești ficțional, la comandă, magia autenticității unei arhive personale. E drept că e o tehnică narativă tentantă și ofertantă, mai ales în elucidarea misterului din spatele unei sinucideri. Iar aici, debutul Ruxandrei Ghițescu propune o altă enigmă psihologică. Nu numai că Laura s-a sinucis de față cu iubitul ei în timp ce el o filma, dar Otto Barbarul nici n-a omorât balaurul, nici n-a salvat prințesa.

Otto Barbarul (2020), din 24 septembrie în cinematografe