Rebecca Zlotowski despre Viaţă privată: "Nu trebuie să fie luat prea în serios"

Cinemagia a vorbit cu regizoarea franceză care a convins-o pe Jodie Foster să filmeze la Paris

Primul lucru care se spune despre Viaţă privată este că Jodie Foster interpretează un rol principal aproape exclusiv în limba franceză. Prin amabilitatea Unifrance, organizaţie care se ocupă cu popularizarea cinema-ului francez, Cinemagia a stat de vorbă cu regizoarea Rebecca Zlotowski, cea care a convins-o pe Jodie Foster, actriţă cu activitate tot mai sporadică, să se dedice luni de zile unui rol cameleonic, în care totul se poate schimba într-o secundă. Iată ce are de zis regizoarea despre cum ar trebui văzut filmul ei şi cât de emoţionată a fost să lucreze cu celebra actriţă. 

Îţi deschizi filmul cu melodia Psycho Killer a formaţiei Talking Heads. Cum ai ajuns la această alegere?
Ideea nu-mi aparţine mie, ci monteuzei mele, Géraldine Mangenot, iar eu am fost de acord într-o secundă. Iniţial voiam ceva în vena lui Bernard Herrmann (n.r. legendar compozitor american care a realizat coloane sonore pentru Alfred Hitchcock, Brian de Palma şi Martin Scorsese) sau romanticii francezi de la începutul secolului trecut, de exemplu Ravel sau Debussy. Şi reacţia lui Géraldine a fost "vai, ce plictisitor şi ce burghez, hai mai bine să ne distrăm!" Cum spuneam, am fost de acord imediat. Şi melodia are şi un alt scop: să comunice publicului că filmul poate fi interpretat în multiple moduri, dar că ar trebui să se şi râdă la el, că nu trebuie să fie luat prea în serios.

Şi asta a fost intenţia de la început, să faci un film care nu se ia prea în serios? Eu am încetat să-l iau în serios la scena cu hipnoza...
Da. Încă de la prima scenă, când lui Lilian (Jodie Foster) i se spune în franceză "eşti o scorpie bătrână", iar ea traduce cu Google Translate şi printre rezultate e şi "cockblocker" (n.r. - cuvânt obscen care ar putea fi tradus în română şi ca "moartea pasiunii"). Am vrut ca din primele zece minute publicul să râdă. Jodie Foster nu e cunoscută pentru roluri comice şi eu n-am făcut comedie în viaţa mea, dar am vrut această direcţie pentru acest film. Trăim într-o lume sumbră şi am vrut umor, nu este accidental, ci ceva voit. Cum îi curg ei lacrimile şi fostul soţ este fix oftalmolog, pentru mine asta e ceva amuzant. Sau faptul că ea e psihiatră şi nu-şi poate opri lacrimile când clienţii îi spun ce au pe suflet. Îmi place că spectatorii îmi spun des că nu se aşteptau să râdă.

Sau replica "conduc mai bine când sunt beată"...
Dar e adevărat, aşa sunt şi eu! (râde în hohote) Nu, nu, glumesc, glumesc. Nu te urci niciodată la volan după ce bei. Sau când spune că vrea să bea mult într-o perioadă scurtă de timp. O premisă a comediei este ca la început personajul să fie obsedat de control [şi apoi să îl piardă], aşa începi personajele comice sau psihopaţii, iar eu am ales calea comică.

Cum ai convins-o pe Jodie Foster să accepte rolul?
Ar trebui s-o întrebi pe ea, e încă un mister pentru mine. Ca regizoare, am vrut-o pe ea în rol. Şi cred că dacă eşti onest despre motivaţiile tale celălalt simte. Ea a simţit asta în ce mă priveşte şi a crezut în personaj, iar eu am făcut personajul interesant pentru ea. Şi e un pic bizar, pentru că acum 15 ani am vrut-o în primul meu film, dar doleanţa mea nu a ajuns niciodată la ea. 15 ani mai târziu am ştiut cum s-o contactez, parcă am simţit că este momentul potrivit.

Şi cred că este şi o anumită conjunctură favorabilă în Statele Unite, în sensul că actorii vor să plece de acolo, ca într-un exil cultural. George Clooney tocmai a primit cetăţenia franceză, Mark Ruffalo s-a stabilit în Franţa, Natalie Portman trăieşte aici de atâta timp, avem şi un cuvânt pentru această tendinţă, Frollywood, de la "French Hollywood". Nu pot vorbi în numele lui Jodie Foster, dar alegerea ei m-a onorat şi prin faptul că îşi alege cu atâta minuţiozitate proiectele. Nu filmează mult, dacă stai să te gândeşti, şi simplul fapt că a acceptat este o onoare, filmul meu face parte acum din filmografia ei destul de restrânsă. Sunt fericită că a spus da.

Cum au decurs filmările? Nu ai avut emoţii să lucrezi cu o actriţă atât de cunoscută?
Am avut emoţii, mai ales la început, dar nu aş putea spune că am paralizat de emoţie. Înainte de filmări am vorbit foarte mult şi emoţiile au dispărut treptat. Şi [Jodie] are un talent extraordinar de a anula distanţa dintre ea şi cel cu care vorbeşte. Plus că am lucrat acum zece ani cu Natalie Portman. Poate că dacă aş fi lucrat cu ele în Statele Unite, în engleză, o limbă pe care nu o stăpânesc foarte bine (n.r. - o stăpâneşte foarte bine), ar fi fost altfel, dar aici [în Paris] a fost ca o invitaţie făcută din inimă la mine acasă. La urma urmei, e ca şi cum ai vorbi cu orice altă actriţă sau actor.

Matt Demon a dezvăluit zilele trecute că Netflix i-a cerut în realizarea lui The Rip ca subiectul filmului să fie descris de mai multe ori în dialoguri pentru că utilizatorii se uită la film în timp ce butonează telefonul şi au nevoie să-şi aducă aminte despre ce e vorba. Ce părere ai despre acest fel de a face cinema?
Nu aş face asta şi aş încerca să evit situaţia cu orice preţ. Sunt cinefilă, cred într-un public matur care aşteaptă şi merită filme mature şi nu trebuie să fim condescendenţi, ca cineaşti, cu acest public, nu trebuie să ne considerăm spectatorii nişte copii. Pentru mine cinema-ul, această experienţă împărtăşită în faţa marelui ecran, este ceva, iar televiziunea şi streaming-ul sunt altceva, cu o doză considerabilă de consumerism. Să nu fiu înţeleasă greşit, amândouă ar trebui să existe şi îmi place la nebunie televiziunea, în adolescenţă adoram atât de mult serialele, că tatăl meu încuia televizorul ca să-mi fac temele, eram obsedată.

Poţi da nişte titluri care te-au pasionat atunci?
Erau începuturile HBO. Era perioada lui Seinfeld, a lui Dream On sau The Sopranos. Era perioada lui Martha Kauffman (n.r. - creatoarea superhitului Friends) şi John Landis. Revenind la streaming, nu sunt snoabă, pot să văd filme şi în avion, dar sunt o promotoare a mersului la cinema, a acestei experienţe comune posibile doar în cinema. Un film, dacă e bun, e bun şi în condiţii de vizionare inadecvate. Ca fapt divers, tocmai am încheiat filmările la un serial care va fi disponibil pe o platformă de streaming. În ambele medii poţi face lucruri interesante, lucruri cu sens.

Să încheiem cu Frederick Wiseman, venerabilul cineast american care interpretează un rol în filmul tău. Cum ai luat această decizie? 
Frederick locuieşte în Paris şi am devenit prieteni după ce l-am întâlnit la festivalul de la Veneţia. Chiar ieri ne-am văzut. E foarte în vârstă (n.r. - Frederick Wiseman are 96 de ani) şi mi se pare un noroc că a jucat în filmul meu acum, când instituţiile americane pe care le-a studiat în documentarele regizate şi produse de el sunt schimbate din temelii de noua administraţie. În filmul meu anterior a interpretat un medic ginecolog, iar în Viaţă privată este psihologul eroinei, un fel de "poliţist rău" care nu ezită să-i spună că viaţa ei se duce de râpă. Mi-ar plăcea să trăiască etern, deşi ştiu că nu e posibil. Dar opera lui va trăi.

Foto: Marie Rouge/Unifrance