Supergirl, verișoara mai întunecată a lui Superman

Al doilea film din noul univers DC o prezintă pe verișoara mai mică a lui Superman drept o eroină chinuită de trecut şi care trebuie să înfrunte forțele răului pentru a-și salva câinele

După ce Superman a marcat anul trecut debutul unei noi etape în universul DC, Supergirl reprezintă al doilea film din această fază și primul proiect pe care James Gunn nici nu l-a scris, nici nu l-a regizat. La cârmă se află acum cineastul australian Craig Gillespie, regizorul filmelor I, Tonya și Cruella, care ecranizează aici miniseria de benzi desenate „Supergirl: Woman of Tomorrow”, semnată de Tom King și Bilquis Evely. În esență, este o poveste care amintește pe alocuri de western-ul True Grit: avem o fată mai tânără, care apelează la un războinic mai puternic pentru a-l găsi pe criminalul tatălui ei și a-l face să plătească. Rezultatul este cam ce te-ai aștepta de la un film cu supereroi: previzibil și departe de a fi original, dar mai simpatic și mai emoționant decât mă așteptam.

Povestea o urmărește pe Supergirl, numită de fapt Kara Zor-El (Milly Alcock), pe care o găsim inițial prin baruri dubioase de pe planete cu soare roșu, singurele unde reușește să se îmbete. Filmul funcționează după următoarea logică: dacă sub soarele galben Kara are puteri nelimitate, sub soarele roșu e cât se poate de muritoare, iar sub soarele verde riscă chiar să moară. În mijlocul uneia dintre aceste beții o întâlnește pe Ruthye (Eve Ridley), o fată pornită să se răzbune pe Krem (Matthias Schoenaerts), liderul unei trupe de răufăcători „briganzi” care i-a ucis familia. Inițial, Kara refuză să o ajute, însă lucrurile devin personale atunci când Krem îi injectează câinelui său, Krypto, o otravă letală. De aici, eroina noastră are trei zile să găsească antidotul.

O idee interesantă a filmului este delimitarea față de Superman. Dacă vărul ei mai mare reprezintă tipul naiv care vede mereu binele din oameni, Kara declară încă de la început că ea vede „adevărul”, iar comportamentul său inițial, nonconformist și profund rebel, o face să pară o adevărată punkistă până când își asumă într-un final rolul de erou. Mai mult, backstory-ul ei este de departe cel mai reușit strat al poveștii, fiind transmis prin flashback-uri cu adevărat tulburătoare, care arată cum planeta Krypton a explodat și cum orașul Argo, o bucată din planeta muribundă, s-a desprins și a zburat prin galaxie. Acesta este și locul unde Kara se naște și unde își întâlnește câinele. Un plus aduce și scurta apariție a lui Superman (David Corenswet), aici mai degrabă în ipostaza de băiat cumsecade care mai verifică din când în când cum o duce verișoara sa.

Nu tot ce ține de scenariu, însă, e bine făcut. Pe alocuri filmul devine de-a dreptul neverosimil și tras de păr. Fără a da spoilere, Ruthye se dovedește extrem de puternică și dibace pentru o fetiță fără experiență, iar scenariul face ca Supergirl să ajungă de câteva ori în pragul morții doar ca soarele galben să revină pe cer exact atunci când are nevoie, redându-i astfel puterile.

Din punctul de vedere al acțiunii, filmul este spectaculos, exact așa cum ne-am aștepta de la genul cu supereroi. Totuși, el stă cam prost la capitolul originalitate: nu vedem nimic din ce n-am mai văzut deja, ba chiar se simte un amestec recognoscibil între Mad Max, Star Wars și ceva din energia celor din Guardians of the Galaxy. Ce mai salvează filmul, pe de altă parte, este câinele Krypto, care reprezintă miza pentru Kara și centrul emoțional al poveștii - până la urmă cine nu rezonează cu un câine în suferință? De asemenea, Lobo, mercenarul jucat nonșalant de Jason Momoa, cu ochii lui roșii, motocicleta masivă și trabucul din care trage non-stop, e una dintre cele mai faine și revigorante prezențe din film.

În ceea ce privește distribuția, Milly Alcock este fără îndoială punctul forte. După rolul tinerei Rhaenyra din House of the Dragon, ea oferă o Kara dură și vulnerabilă în egală măsură, gata să ducă o bună parte din film singură pe umeri. Eve Ridley se descurcă onorabil la debutul ei pe marele ecran, iar Schoenaerts compune un Krem destul de dezagreabil, chiar dacă nu devine memorabil. Flashback-urile cu părinții Karei, interpretați de David Krumholtz și Emily Beecham, sunt printre cele mai delicate momente ale filmului.

Per ansamblu, Supergirl este acel film cu supereroi la care te aștepți, dar unul surprinzător de simpatic, care țintește bine din punct de vedere emoțional. Din păcate, nu aduce acea doză necesară de originalitate, dar rămâne un film de aventură de care e greu să nu te atașezi măcar pe alocuri, fie și numai pentru carisma protagonistei și pentru un câine pe care îl dorești să-l vezi teafăr până la final. Rămâne de văzut dacă următoarele titluri din universul DC, Clayface și Man of Tomorrow, vor reuși să readucă entuziasmul publicului larg față de un gen de filme tot mai previzibil și epuizat creativ.