Un exorcism vesel - "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!"

Haz sălbatic şi spirit de supravieţuire

Despre "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", unii afirmau că e un film "despre un avort" (sau, mai rău, "filmu' cu avortu'"), ori, mai acceptabil dar tot inexact, "despre comunism". Aşa cum am arătat la vremea respectivă (opinie confirmată şi de Cristian Mungiu), "432" era în primul rând un film despre dezumanizare (în anumite condiţii specifice - aici: interzicerea avorturilor în ultimii ani ai "Epocii de Aur"). Din acelaşi punct de vedere, dublul opus "Amintiri din Epoca de Aur" urmăreşte, cu precizie, tema efectelor secundare ale comunismului în rândul oamenilor simpli. Astfel se justifică în plan estetic recursul la faimoasele legende urbane proprii perioadei - ca soluţie a dorinţei lui Mungiu de a opune şi o viziune complementară: dacă "432" oferea un discurs cinematografic sumbru, claustrofobic, efectiv haunting - crâncen în acea lipsă aparent totală şi definitivă a oricăror orizonturi, pe care cei ce-au trăit-o (cu adevărat!) n-o pot uita niciodată (iar cei care-o cunosc doar din auzite greu ar putea-o reda), de data asta autorul a decis să abordeze acelaşi univers tematic cu mijloacele comediei. "Amintiri din Epoca de Aur" îşi reuneşte primele patru povestiri sub titlul (preluat dintr-un cor energizant al epocii) "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!", urmate de încă două, grupate în formula "Dragoste în timpul liber" (despre care vom vorbi în continuarea acestei analize, cam prin 23 octombrie, când va avea loc premiera). Mungiu a lansat acest proiect având convingerea că, odată încheiată prima fază a procesului de exorcizare (rememorarea conştientă), putem privi spre trecut prin prisma comicului - râsul ca formă de eliberare. Încă din "432", cu puţinele dar apăsatele sale accente comice, se reitera supapa psihologică a umorului sub chingile dictaturii. Filmul actual o deschide până la capăt, printr-o veritabilă incursiune epică în trecut: selectând câteva dintre cele mai semnificative asemenea evadări ale omului de rând.

Surprinzătoare, în raport cu hiper-referenţialul "432", este nu atât trecerea la registrul comic, cât mai ales formula compozită aleasă - asumarea de către Cristian Mungiu a scenariilor şi a concepţiei regizorale de ansamblu, în conjuncţie cu distribuirea regiei propriu-zise între ceilalţi patru realizatori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu Jr..

Rezultatul se distinge în primul rând printr-o semnificativă unitate stilistică în diversitatea personalităţilor. Regăsim în mare parte coordonatele viziunii estetice definitorii a Noii Generaţii din filmul românesc (sub aspectul atmosferei, al ambianţelor, încadraturilor, lungimilor de cadru, ritmului narativ, lucrului cu actorii, etc.), dar combinate în formule noi, cruţate de riscul (auto)pastişării sau al insistenţei plicticoase pe aceleaşi şi aceleaşi formule - ceea ce face ca "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" să se distingă printr-o permanentă prospeţime şi vioiciune. Cel puţin, gurilor rele le va fi mult mai greu să-l hulească sub acuza plictisului, cum le venise la îndemână în cazul filmelor lui Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean. Tot de aici, însă, se revendică şi o relativă neîmplinire a filmului - reducerea perceptibilă a rezonanţei interioare. E drept că şi structura scenariilor e cam ingrată: cele patru povestiri sunt compacte, dense, dar şi liniare, construite mai degrabă ca nişte bancuri de respiraţie amplă decât ca filmuleţe. Ca atare, în locul unei modulaţii în crescendo (la modul ideal, realizând şi o supraunitate dramaturgică arcuită peste tot filmul), povestea se compune simplist din patru "bătăi", fiecare cu propriul său elan. Şi, în consecinţă, rezultatul se menţine mai mult la nivelul observaţiei şi consemnării, decât al analizei.

Din fericire, filmul nu-şi propune nici un moment să formuleze cine ştie ce adevăruri majore ci, aşa cum am mai spus, urmăreşte strict să ofere o eliberare accesibilă, prin râs, de demonii pe care zadarnic ni i-am tot răscolit cinematografic în primii zece ani şi ceva de după revoluţie. Iar în acest sens, slavă Domnului, excelează - şi cu justă măsură: nu e o comedie la care să hohoteşti tăvălindu-te pe jos, ci una de tipul zâmbetului permanent şi uşor amar, ades punctat de câte un pufnet exploziv. Stereotipiile, idioincraziile, ticurile şi tipicurile anilor şaptezeci-optzeci sunt reactivate şi reconstituite cu o remarcabilă memorie afectivă, într-o panoramă a absurdului. Se disting, în acest sens, mai ales puzderia de chichiţe ale pregătirii vizitei oficiale (imposibil de evitat rapelul la "Balul pompierilor"), şi ansamblul mentalităţii paranoice din jurul fotografiei - aici, inclusiv cu splendidul tag final al gustării luate pe însuşi buclucaşul ziar, după ce duba miliţiei a arestat tirajul. Pe de altă parte, la nivel strict uman, ca paradigmă de gândire, simţire şi comportare, se impune legenda porcului gazat (sau "...a miliţianului lacom", cum neinspirat a fost ales titlul oficial) - pe departe cel mai reuşit episod din patru. La antipozi s-ar situa "Legenda politrucului zelos", care adună la un loc, nu tocmai unitar, două subiecte distincte (alfabetizarea heirupistă şi confuzia cu stâlpul de înaltă tensiune), ale cărei accente comice distonează faţă de tonalitatea întregului film.

O observaţie foarte interesantă se remarcă în planul distribuţiei. Desigur, e firesc ca actorii mai vârstnici, care au trăit din plin acele vremuri, să fie cei mai fireşti. Excelenţii Teo Corban, Ion Sapdaru şi Virginia Mirea, secondaţi cu aplomb de Gabriel Spahiu, Viorel Comănici sau Avram Birău, sunt efectiv "de-acolo" - câtă vreme tinerii (de un talent cunoscut şi confirmat), ca Alexandru Potocean, Emanuel Pîrvu, Călin Chirilă ori Paul Dunca se simt, din păcate, ca apartenenţi ai zilelor noastre. Privind "432" şi "Amintiri..." alăturate, ne dăm seama de o anumită stare extrem de subtilă a acelor vremuri, pe care cine n-a trăit-o n-are cum s-o exprime - un amestec de hăituire şi deznădejde, de haz sălbatic şi spirit de supravieţuire.