Părerea criticului
Filmul de război este prin natura sa violent şi emoţionant, doar explorează momente în care orice erou, până şi protagonistul, poate pierde viaţa. Este locul unde se petrec cele mai impresionante fapte de eroism sau trădări imposibil de iertat. Şi este locul unde absurdul conflagraţiilor în care, din confortul unei săli la mii de kilometri distanţă de pericol, sorţile a mii, a zeci de mii de oameni pot fi pecetluite dintr-o singură trăsătură de condei. Aceasta este lumea din Dunkirk, cel mai recent film al lui Christopher Nolan, care te catapultează din sala de cinema în mijlocul luptelor din Al Doilea Război Mondial, strivindu-te cu zgomotul, furia şi groaza înfruntărilor.

Pasionaţii de istorie ştiu, cu siguranţă, ce s-a întâmplat în Dunkerque, orăşel francez din apropierea graniţei cu Belgia, unde în mai 1940 peste 300.000 de soldaţi britanici şi francezi au ajuns pe plajă, încercuiţi de înaintarea armatei naziste şi rămaşi ţintă de tir pentru avioanele germane. De teama să nu-şi piardă preţioasa flotă, comandamentul britanic trimitea câte o singură navă pentru a-i evacua. În acest teatru de război îşi concentrează Nolan privirea, oferind trei perspective asupra crâncenei lupte a vieţii cu moartea de-a lungul a câteva imens de lungi zile.

Un campion al filmelor originale cu buget mare precum Inception şi Interstellar, Christopher Nolan nu face deloc concesii pentru a-i oferi spectatorului o experienţă confortabilă. Camera sa vede totul, iar publicul trebuie să privească şi el măcelul, asta daca nu cumva închide ochii. Scenele sunt montate necronologic, iar spectatorului neobişnuit cu salturile în timp din naraţiune îi dăm acest indiciu util: evenimentele de pe plajă încep cu o săptămână înainte de evacuare, în timp ce evenimentele din aer şi experienţele navigatorilor civili au loc în ziua şi preziua evacuării.

Montajul necronologic şi coloana sonoră asurzitoare, omniprezentă a lui Hans Zimmer reuşesc să deruteze spectatorul, sugerându-i haosul şi groaza înfruntate de soldaţi pe plaja de la Dunkerque şi încercările lor disperate de a se salva. Fără îndoială, Dunkirk este un film extenuant, dar este în acelaşi timp unul din puţinele care prezintă eficient şi fără compromisuri gigantica traumă de a şti că următoarea secundă poate să-ţi fie ultima.

Nolan ia excelenta (şi extrem de rara la Hollywood) decizie de a distribui actori cvasinecunoscuţi în rolurile principale. Da, îi vedem şi pe Cillian Murphy, Mark Rylance şi Kenneth Branagh, iar pe afiş apare şi Tom Hardy. Dar noul Mad Max are faţa aproape complet acoperită de masca de pilot, iar asta dezvăluie resorturile deciziei: Dunkirk nu este un film cu staruri, ci unul în care moartea te poate răpi în orice clipă. Poate nu ai auzit niciodată până acum de Fionn Whitehead, Tom Glynn-Carney, Jack Lowden şi Aneurin Barnard, dar cu siguranţă vei mai auzi de ei. Feţele lor anonime cu trăsături imperfecte aduc un plus de realism experienţei. Excepţia de la regulă este Harry Styles, necunoscut ca actor, dar celebru pentru publicul de vârstă mai fragedă ca membru al trupei One Direction.

Este Dunkirk cel mai important film al anului? Tot ce-i posibil. Puterea sa de convingere este atât de mare, încât studiourile Warner nici măcar nu au aşteptat sfârşitul anului pentru a-şi creşte şansele la Oscaruri. Poate că Dunkirk nu va bate recorduri de nominalizări (pentru că pierde din start categoriile actorilor în rol principal), dar cu siguranţă va transforma multe dintre acestea în statuete câştigate. Una dintre cele mai meritate va fi cea a directorului de imagine olandez Hoyte Van Hoytema, care filmează în formatul de 65 de milimetri, teleportând spectatorii în mijlocul haosului.

Spunem rar asta: Dunkirk e un film obligatoriu de văzut.