Considerat unul dintre cei mai mari actori din intreaga istorie a filmului, Al Pacino s-a facut remarcat in anii ’70, devenind o figura reprezentativa a filmelor americane pe intregul mapamond. S-a nascut pe 25 aprilie 1940 in South Bronx, New York. Parintii sai (Salvatore si Rose ) au divortat cand el era mic, iar el s-a mutat impreuna cu mama sa in casa bunicilor. Una din activitatile sale preferate din acea perioada era sa repete scene si sa imite voci din filme.
Plictisit si nemotivat la scoala, si-a gasit implinirea in piesele jucate la scoala care au constituit primul pas in cariera. La inceputul carierei, Pacino a trecut prin perioade de saracie si depresie, uneori fiind nevoit sa imprumute bani de autobus pentru a participa la auditii. A reusit sa intre la prestigiosul Actors Studio in 1966, studiind sub indrumarea legendarului profesor Lee Strasberg, creator al abordarii metodice, care a marcat numerosi actori ai anilor ’70. Aparand in numeroase piese, Pacino a dat lovitura in "The Indian Wants the Bronx”, castigand un premiu Obie pentru stagiunea 1966-67. Dobandind notorietate in teatru, Pacino a mai castigat un premiu Tony pentru “Does the Tiger Wear a Necktie?- Tigrul poarta cravata?".
In loc sa fie tentat sa joace in roluri usoare si comerciale care ar fi putut aduce castiguri importante, Pacino a preferat filme de calitate ca “Serpico” (1973) si “Dupa-amiaza de caine” (1975). Pacino a stiut intotdeauna sa-si aleaga rolurile care sa-l faca remarcat. Trei ani consecutiv a fost nominalizat lka premiul Academiei pentru cel mai bun actor. A inregistrat un usor esec cu “Bobby Deerfield”(1977), dar si-a revenit cu “…si justitie pentru toti”, care I-a adus inca o nominalizare la premiul Academiei pentru cel mai bun actor . “Cruising”(1980) si Author! Author! (1982) nu au inregistrat, din pacate,succes. El a continuat sa joace roluri de gangster si si-a cimentat statutul in ultra-violentrul “Scarface”(1993).”Revolutia” (1985) a fost un dezastru, fiind considerat unul din cele mai proaste filme ale tuturor timpurilor.Vremea a fost ingrozitoare, echipamentul a fost distrus, Pacino s-a imbolnavit de pneumonie, scenariul a fost modificat adesea fara succes. Acest esec l-a tinut deoparte de marele ecran pentru urmatorii 4 ani. El s-a reintors la teatru, prima lui dragoste.
In 1989 a regizat un film, “The local stigmatic” care nu a fost insa prezentat publicului. A renuntat apoi la exilul sau auto-impus si a revenit in “Sea of Love – Marea dragostei” (1989), in rolul unui politist alcoolic. Acest film a marcat a doua faza din cariera lui Pacino fiind primul film care a scos in evidenta ochii sai intunecati si vocea grava. Intorcandu-se la familia Corleone, a facut “Nasul III” (1990) si primul sau rol de comedie in coloratul “Dick Tracy” (1990). Acesta i-a adus o alta nominalizare pentru premiul Academiei pentru Best Supporting Actor, si, doi ani mai tarziu, inca o nominalizare pentru Glengarry Glen Ross (1992).
A intrat apoi intr-o sfera romanitca in “Frankie and Johnny”(1991). In 1992 a castigat in sfarsit premiul Academiei pentru cel mai bun actor pentru rolul din “Scent of a Woman – Parfum de femeie”. Un amestec de perfectiune tehnica (a jucat rolul unui nevazator) si carisma, se poate spune ca rolul a fost scris pentru el si ramane unul clasic in istoria cinematografiei.
In urmatorii ani Pacino a inceput sa se simta mult mai confortabil cu jocul si filmele, privindu-le ca pe o afacere si realizand roluri mari in filme mari cu o frecventa mai mare ca pana acum si cu o mai mica implicare personala. “Carlito’s Way – Calea lui Carlito” (1993) este un alt film clasic cu gangsteri, ca si “Heat – Caldura” (1995), regizat de Michael Mann.
S-a reintors pe scaunul de regizor pentru mult aclamata adaptare dupa Shakespeare “Looking for Richard - In cautarea lui Richard” (1996).”City Hall” (1996), “Donnie Brasco “(1997) si “ The Devil's Advocate – Avocatul diavolului” (1997) au aparut tot in aceasta perioada. Facand din nou echipa cu Mann si apoi cu Oliver Stone, a realizat alte doua performante “The Insider”(1999) si “Any Given Sunday”(1999).
Debutul in cinematografie a fost in “ Me, Natalie – Eu, Natalie” (1969), urmat de “Panica in Needle Park”(1971). Ceea ce a urmat I-a schimbat viata pentru totdeauna. Rolul lui Michael Corleone din “Nasul”(1972) a fost unul din cele mai impresionante din istoria filmului. Robert Redford, Warren Beatty, Jack Nicholson, Ryan O'Neal, Robert De Niro si numerosi alti actori au fost mai mult decat interesati de rol, dar regizorul Francis Ford Coppola a avut o inspiratie fantastica atunci cand l-a ales pe italianul necunoscut Pacino.
Rolul a fost definitoriu pentru cariera lui Pacino si I-a adus primul premiu al Academiei Americane de Film pentru Best Supporting Actor.
In viata personala Pacino este unul dintre cei mai convinsi si notorii burlaci de la Hollywood, nefiind niciodata casatorit. El are o fiica, Julie Marie, cu o profesoara de actorie, Jan Tarrant si doi gemeni cu Beverly D’Angelo, cea mai lunga relatie a sa. Istoricul sau romantic include o relatie indelungata cu partenera sa din Nasul, Diane Keaton.
Pacino poate fi considerat un original in profesia sa. Abordarea sa metodica a devenit recunoscuta si aplicata de multi actori de-as lungul timpului, iar numarul sau nedepasit pana in prezent de roluri clasice l-a facut o adevarata legenda in lumea filmului. Angajamentul sau de a face din actorie o profesie si dominanta constanta pe ecrane l-au consacrat drept o legenda a filmului.
Este unul din elita de 9 actori care au fost nominalizati pentru 2 premii ale Academiei in acelasi ani, pentru Supporting si Lead Acting Academy Award . Ceilalti sapte sunt Fay Bainter, Teresa Wright, Jessica Lange, Sigourney Weaver, Emma Thompson, Holly Hunter, Julianne Moore si Jamie Foxx. Pacino a fost primul actor care a fost nominalizat pentru Best Supporting Actor si Best Actor Oscar in acelasi an, al doilea fiind Jamie Foxx, care a fost nominalizat pentru Best Actor si Best supporting Actor in 2005.
In 2004 a devenit al 18-lea performer care a castigat coroana tripla a actorilor - Oscar: Best Actor, “Scent of a Woman- Parfum de femeie” (1992); Tonys: Best Supporting Actor-Play "Does a Tiger Wear a Necktie?- Tigrul poarta cravata?: (1969) and Best Actor-Play "The Basic Training of Pavlo Hummel- pregatirea de baza a lui Pavlo Hummel " (1977); and Emmy: Best Actor-Miniseries.
A fost membru al David Wheeler's Theatre Company din Boston o perioada indelungata si a jucat pentru ei in "Richard III" din Decembrie 1972 pana in ianuarie 1973 si la Cort Theater in New York din 10 iunie pana in 15 iulie 1979. /Movie, "Angels in America - ingeri in America" (2003) (mini). A castiga premiul Obie pentru cel mai bun actor( acordat pentru performantele din afara Broadway) pentru "The Indian Wants The Bronx" in 1968. A mai fost o data nominalizat pentru acest premiu pentru "Why Is A Crooked Letter" in 1966. Actrita sa favorita este Julie Christie. La inceputul carierei sale a dorit sa-si schimbe numele in "Sonny Scott " pentu a evita sa fie respins din cauza numelui sau italian.” Sonny” era de altfel si porecla sa din copilarie.
A fost votat al 37-lea pe lista celor mai mari staruri ale cinematografiei din toate timpurile de catre Premiere Magazine.
In viata personala Pacino este unul dintre cei mai convinsi si notorii burlaci de la Hollywood, nefiind niciodata casatorit. El are o fiica, Julie Marie, cu o profesoara de actorie, Jan Tarrant si doi gemeni cu Beverly D’Angelo, cea mai lunga relatie a sa. Istoricul sau romantic include o relatie indelungata cu partenera sa din Nasul, Diane Keaton. Al Pacino poate fi considerat un original in profesia sa.
Al Pacino a avut o viata grea inca din copilarie atunci cand la o varsta frageda parintii lui au divortat. Mama sa se numea Rose Gerard care se tragea dintr-un nativ italian si o newyork-eza de origine italiana. Tatal sau se numea Salvatore Pacino s-a nascut in orasul italian Corleone, din provincia Palermo, Sicilia.
In anul 1961 Al Pacino a fost arestat din motiv ca a fost prins detinsnd asupra lui o arma de calibru 38 in Rhode Island. Dupa divortul parintilor acesta s-a mutat cu mama sa in acasa bunicilor din partea ei. Inclinatia sa pentru actorie o avea de mic copil atunci cand imita actorii timpului de la televizor. Imita anumite voci, anumite situatii, anumite stari emotionale. Al nu era un elev atras in mod special de scoala ci atras de piesele de teatru jucate cu colegii de clasa la orele respective dedicate pregatirii teatrale. Intr-un final renunta la scoala si ajunge sa-si indeplineasca visul in proportie mica, obtinand roluri mici in anumite piese de teatru si filme.
Al Pacino n-a terminat liceul, n-a dat interviuri până la 39 de ani și spune că dragostea romantică „poate fi un mare rahat”.
Al Pacino avusese numeroase nominalizări la premiile Oscar și câștigase unul, când, pe 7 iunie 2007, Institutul American de Film i-a decernat, la Kodak Theater din Hollywood, al 35-lea premiu, pentru întreaga carieră. Se alătura astfel altor giganți ai cinematografului, printre care Alfred Hitchcock, Martin Scorsese, Jack Nicholson, Robert De Niro.
Din Bronx până pe scena de pe Broadway, pe platourile de filmare, apoi pe scena Premiilor Academiei Americane de Film, drumul a fost lung și greu. “Nașul”, „Serpico”, „După-amiaza unui cîine”, primele nominalizări la Oscar, așa a început drumul spre celebritate.
Alfredo James Pacino s-a născut pe 25 aprilie 1940 în Bronx, un cartier al New York-ului. Părinții au divorțat când avea doi ani și a fost crescut de bunici. Copilul timid, care nu ieșise din casă până la șase ani, când era provocat sau lovit, cădea și voma.
Bunicul îl duce la cinema de mic, îi spune povești de viață, și-l învață să muncească. De la 17 ani se întreține singur, lucrând ca poștaș, vânzător (de pantofi, ziare, fructe), lucrător la farmacie, administrator de bloc, portar; a cărat mobilă, apoi a jucat teatru până când Charlie Laughton l-a convins că este actor și i-a spus: “Tu o să devii celebru”.
Se înscrie la Arte Performative unde învață sistemul lui Stanislavski. “Odată eram la oră și a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Și cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogați și că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu știu care este diferența dintre a fi natural și a fi real.”
Împătimitul de teatru scrie cuplete pentru spectacole de teatru de revistă prin cafenele și regizează comedie. “În Greenwich Village aveam obiceiul să trecem cu o pălărie prin fața publicului după ce jucam câte o piesă. Eram cu adevărat un actor de stradă, un țigan, un nomad și fără un sfanț. Locuiam în bodegi și cocioabe, în pensiuni și hoteluri infecte, orice cu apă potabilă și baie în cameră însemna paradisul”.
În 1966 a fost nominalizat la premiile OBE pentru cel mai bun actor în rolul dintr-un spectacol de teatru: „Igrec e o literă strâmbă” iar în 1969 obține primul Tony pentru rolul din „Poartă și târgul cravată"
Hollywoodul îl atrage, dar teatrul rămâne marea pasiune. Marlon Brandon devine idolul său.
Decorul casei sale n-are nimic din aerul sărbătoresc al unui om care a jucat pe Broadway și a luat multe “Oscaruri”, ci din cel al unui orășean amărât care s-a prezentat pentru audiție la „Actors Studio” a lui Lee Strasberg și a fost respins prima dată.
Apartamentul său cu trei camere are o bucătărie și ustensile uzate, un dormitor cu patul mereu nefăcut, o baie unde apa de la toaletă curge mereu cu zgomot și o sufragerie cu mobilă veche, un pian, multe ediții Shakespeare de buzunar și teancuri de scenarii.
Până la 39 de ani n-a dat interviuri, a evitat presa. Avea scris pe ușa de la intrarea apartamentului alt nume, inclusiv pe cutia poștală. Printre preferințele culinare se află: spaghetele, chifteluțele și afinele. Nu mănâncă niciodată carne vinerea. Are trei copii: Julie, Anton și Olivia. În viața de toate zilele este modest și îi face plăcere să nu se comporte ca un star.
Al Pacino, despre…
Prima experiență sexuală: Îmi place munca mea pentru că plasează sexul în perspectivă. Altfel, riști să devii prea preocupat de sex. Aveam nouă ani. Am întâlnit prima oară o fată. Și-a dat bluza jos, avea sâni, am pus mâinile pe ei, iar ea a chicotit. Stătea în fața saltelelor cu arcuri. Am împins-o. A sărit înapoi și am repetat scena de trei sau patru ori. Am crezut că am pus-o. M-am dus să-mi cumpăr prezervative. Le căram în portofel. Nu știam la ce-s bune…
Tutun, iarbă, LSD, vin: Tutunul și iarba au fost parte din viața mea de când mă știu. Iarbă și vin. Gândeam că toată lumea bea. Am început să fumez pe la nouă ani, pe la zece mâncam tutun, la 11 ani fumam pipă. Am fumat iarbă mulți ani. Nu eram amator, dar îmi plăcea ocazional, cu vin. Am fost pe LSD în tinerețe, când aveam vreo treizeci de ani.
Scriitori: Cehov, Brecht, apoi Shakespeare. De asemenea, Henry Miller, O’Neill, Ibsen, Balzac și Dostoievski. Ei m-au însoțit 20 de ani. Mi-au oferit un fel de „raison d’être”. Scriitorul e totul pentru mine. Cititul mi-a salvat viața.
Dragoste: Îmi este frică să nu fiu părăsit. Trebuie să ajungi, în cele din urmă, într-un punct în care poți să spui că acea femeie îți este prieten. Ține de încredere. Dragostea trece prin diferite etape, dar dăinuie, durează. Dragostea romantică poate fi un mare rahat. Și te poate răni. Cea mai lungă relație a durat cinci ani. Dacă te întâlnești cu 3, 4 femei, nu înseamnă că se învârt în jurul tău. S-ar putea să fii tu cel care se învârte în jurul lor, iar ele să iasă cu 3, 4 tipi.
Femeia. Poți să depinzi de femeie pentru anumite lucruri, dar nu poți investi pe nimeni cu atâta putere. Nu este corect față de tine sau față de cealaltă persoană. Îmi plac femeile care știu să gătească. Am fost îndrăgostit de două ori: Jill Chayburgh și Marthe Keller. Când o relație devine profundă simți că ai pierdut controlul, că te prăbușești.
Supraviețuire. Metoda mea de supraviețuire e să știi să te miști, când să te ascunzi, când să te implici și când să dai din coate. Dacă viața mea ar fi o slujbă, mi-aș da demisia.
Celebritate. Am devenit celebru, era ca și cum luminile erau îndreptate către mine și nu mai puteam vedea în față. Nu mai vezi cum sunt oamenii unii cu alții. Anonimatul îți oferă lucruri minunate, cum ar fi să umbli pe străzi ca toți ceilalți. Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toții: trebuie să învățăm să facem față celebrității și atenției. Am văzut actori transformându-se din actori în personalități. Devin atât de flatați și dați peste cap de celebritatea lor, încât uită scopul. Sunt prinși în această celebritate și înțepenesc în ea.
Bani. Nu am avut bani. Când am devenit bogat am învățat multe despre detașare. Oamenii bogați cunosc banii, îi înțeleg, interacționează cu ei diferit. Dacă nu i-ai avut niciodată, va trebui să înveți despre ei.
Dorința de a deveni actor. Unul dintre lucrurile care m-au făcut să vreau să devin actor a fost să văd în copilărie piesa lui Cehov, “Pescărușul”, când aveam 14 ani și stăteam în Bronx. Au jucat într-o sală de cinema cu 15 oameni. A fost o experiență uluitoare. Apoi, într-un restaurant pe o stradă vizavi de The New York Shakespeare Festival’s Public Theatre. Actorii stăteau în jurul unei mese, sporovăind. Era ca și cum ar fi existat acolo de sute de ani și le-ai fi putut vedea rădăcinile, istoria, aduceau atât de mult cu o familie; cât de mult semăna cu ceea ce-mi dorisem întotdeauna.
A juca teatru. M-am întors pe scenă pentru că era felul meu de a înfrunta succesul pe care-l obținusem, era modul meu de a-i face față. A juca teatru înseamnă să nu joci teatru. Să interpretezi e o muncă grea. Câteodată e dătător de energie. E revelator. E palpitant. Modul de a juca pe care încerci, de fapt, să ți-l amintești cu adevărat este cum să nu joci teatru. Scena a fost locul unde am simțit prima oară că pot vorbi. Personajele spuneau toate aceste lucruri pe care nu le-aș fi putut spune niciodată. Lucruri pe care nu mi-am dorit dintotdeauna să le spun, ceea ce a fost pentru mine o extraordinară descătușare. Am regizat piese de teatru și le-am făcut pe toate de la decoruri la costume. E o nebunie să fii actor. Iei psihicul și dai cu el de toți pereții.
A juca teatru pentru un câine-ghid. De-a lungul anilor m-am văzut conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât film. Când joci pe scenă te schimbi și evoluezi neîntrerupt. Prestația din filme a fost pe locul al doilea. Sunt numai mașini și cabluri. Când interpretezi pentru o cameră de filmat ea continuă să ia de la tine și nu dă niciodată nimic înapoi. Când joci în fața unui public viu el se întoarce la tine, astfel încât tu și publicul vă aparțineți unul altuia într-un anume sens. Când am jucat “Pavlo Hummel” în Boston am stabilit o legătură cu o pereche de ochi din sală, am parcurs întregul spectacol agățându-mă de ochii aceia, dând totul pentru acei ochi. Când a căzut cortina, m-am uitat în direcția acelor ochi și am văzut un câine-ghid. Aparținea unei fete oarbe. Nu puteam trece peste compasiunea, intensitatea lor și toată înțelegerea din ei. Era un câine. Ce mai meserie!
Actors Studio. A însemnat foarte mult pentru viața mea. M-a lansat. Lee Strasberg a fost în viața mea un moment de răscruce extraordinar. O să fiu întotdeauna recunoscător studioului. Aș putea să mă însor cu locul ăla.
Când montezi „Richard al III-lea”. Una dintre cele mai mari bucurii este să montez „Richard al III-lea și am montat spectacolul pe Broadway ca să mă las de fumat. Când montezi Richard al III-lea intri în niște lumi, ajungi la locul de unde venim. Cu 400 de ani în urmă, oamenii spuneau și treceau prin exact aceleași lucruri. Simți această legătură. Capeți acel sentiment al apartenenței. „Richard-ul” meu e diferit. L-am montat în 1973 la Loeb Theater din Boston, dar n-a ieșit bine. Ne-am mutat într-o biserică, iar lucrurile au luat avânt. Când am scos spectacolul din biserică și l-am urcat pe scena teatrului, lucrurile s-au schimbat. Înainte avea un concept, acum nu-l mai avea.
Shakespeare. E unul dintre motivele pentru care am continuat să joc teatru. Uneori petrec zile întregi lucrând la Shakespeare de unul singur, numai din plăcerea de a-l citi, de a rosti cuvintele. Uneori sunt în stare să stau țintuit o noapte intepretând diverse roluri. O pot ține așa zece ore încontinuu. Poate e legat de modul în care asimilăm inconștient lucrurile.
“Nașul”. La momentul acela puțin îmi păsa dacă iau rolul sau nu. La al doilea film „Nașul”, m-au chemat în biroul din New York, mă așteptau cu o sticlă de J&B pe masă. Am început să bem, să povestim, să râdem, iar producătorul a deschis un sertar cu o cutie de metal și a împins-o spre mine. Mi-a spus: “Dacă ți-aș spune că aici este un million de dolari?” I-am răspuns: “Nu înseamnă nimic pentru mine – este o noțiune abstractă”. A fost cel mai incredibil moment: am sfârșit prin a-i cere scuze tipului că nu iau milionul. Primele două filme au câștigat nouă premii Oscar și aproximativ 800 de milioane de dolari.
Oscar. Era un soi de aură care a strălucit câteva săptămâni. N-am mai simțit așa ceva. A fost de parcă aș fi câștigat o medalie olimpică, numai că la jocurile olimpice o câștigi pentru că ești cel mai bun, pe când „Oscarul” nu e neapărat necesar. Îți vine rândul și atât. De fiecare dată când pierd un punct mă gândesc la premiile mele și intru din nou în cursă. Când am emoții ori sunt stresat, arborez o mină rece. Înghițeam Valium ca pe bomboane. Le mestecam. Fusesem nominalizat la „Oscar”. Făceam pe mine rău. Dacă nu luam nu puteam ajunge la scenă.
Muzica. Nu e nimic mai înveselitor decât să comunici cu oamenii prin muzică. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, așa că am făcut rost de un pian și cântam cu orele. Era o nevoie de a mă exprima. Am adesea fantezii cu mine într-o trupă de jazz sau în mijlocul unui cvartet de Beethoven.
