Am vazut unul din primele sale filme, nicio sansa sa mai vad inca unul.
Pitbull
pe 04 Martie 2013 17:02
Aleksei Gherman jr. - Master Class, sau conferinţă de presă?
"O operă de artă este întotdeauna unitară, fidelă sieşi."
Oaspete de onoare la Gala Filmului Rus, desfăşurată în zilele de 11-14 februarie 2013, la Bucureşti, Aleksei Gherman jr., fiul marelui regisor Aleksei Gherman (cunoscut la noi în primul rând datorită filmului "Prietenul meu, Ivan Lapşin" (1984), a fost invitat să suţină, în ziua de marţi, 12 februarie, un master class la U.N.A.T.C. - a doua zi după proiecţia filmului său "Soldatul de hârtie", în deschiderea Galei (vezi analiza, la pagina filmului).
Vestea proastă: master class-ul s-a transformat într-o discuţie liberă, din cauza slabei participări a studenţilor.
Vestea bună: a fost o interacţiune fermecătoare şi relevantă, Aleksei Gherman jr. dovedindu-se un interlocutor viu, inteligent, charismatic şi plin de umor; dialogul moderat de Laurenţiu Damian s-a apropiat de formatul unei "conferinţe de presă" lipsite de formalismele uneori rigide proprii genului.
Pseudo-interviul de mai jos rezumă ideile principale abordate în discuţie. Întrucât am fost nevoit să le selectez din discursul extrem de bogat şi complex al oaspetelui nostru, precizez că nu toate întrebările au fost formulate ca atare - unele dintre ele fiind, de fapt, artificii menite să asigure tranziţia între subiectele abordate.
Cu ani în urmă, în pofida faptului că sistemul comunist, impus de la răsărit, ne trezea anumite rezerve faţă de Rusia, cunoscătorii de cinema din România afirmau că cea mai bună şcoală de film din lume era cea rusă. O întreagă generaţie de cineaşti români studiaseră acolo - unul dintre cei mai reprezentativi fiind Lucian Bratu. Însuşi legendarul Victor Iliu a efectuat un scurt stagiu la Moscova, în cadrul unui program pedagogic conceput de marele Serghei Eisenstein (care, însă, în acea perioadă era prea bolnav ca să mai participe la cursuri - de unde şi mitul că "Iliu a fost studentul lui Eisenstein"). Ulterior, în anii '80, mulţi dintre tinerii oameni de film ai perioadei, în pofida orientării lor pro-occidentale, îşi exprimau totuşi dorinţa (irealizabilă, căci condiţiile se schimbaseră), de a studia cinema în Rusia. Care este starea actuală a şcolii ruse de film?
Şcoala rusească de film a murit.
Principalul motiv este incapacitatea noastră de a ne racorda la estetica mondială contemporană. Rămânem prizonierii unui univers închis, depăşit. În Bucureşti, m-am plimbat cu soţia mea prin centrul vechi, am vizitat mai multe cafenele... Peste tot, se cânta. Grupuri şi solişti cântau - evident, piese amglo-saxone! Şi le cântau mult mai bine, mai fidel, mai adevărat, decât în Rusia. Voi sunteţi mult mai deschişi spre lume decât noi!
De asemenea, ne-am pierdut spectatorii. Intru în sălile de cinema ruseşti, şi nu mai văd acele chipuri ale spectatorilor avide, receptive, pasionate, pe care le observam cu douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, în urmă. În România, însă, le-am regăsit! Aveţi un public de cinema bun, care ştie să primească mesajul cinematografic.
Acest lucru explică şi marele avânt pe care l-a luat filmul românesc actual - pentru că ştie să răspundă nevoilor publicului. Filmele voastre tratează teme actuale, subiecte care preocupă pe toată lumea, şi o fac într-o cheie estetică modernă, desprinsă de sechelele trecutului, dar şi complet originală, neafectată de clişeele de la Hollywood.
Da, este vorba de aşa-numitul "minimalism" al Noii Generaţii din Filmul Românesc", rezultat al conflictului dintre generaţii: înfruntând tentativele de marginalizare din partea dinozaurilor, în primul rând pe planul finanţărilor de la buget, tinerii cineaşti au fost nevoiţi să se descurce cu mijloace proprii.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la noi. Realizatorii tineri sunt nevoiţi să se descurce cu mijloace proprii, în vreme ce bătrânii primesc subvenţii imense de la bugetul de stat - adesea, pentru filme concepute foarte prost. În relaţie cu filmul pe care l-aţi văzut aseară, "Soldatul de hârtie", vă pot spune că în prezent se realizează un mega-show cinematografic despre primul om în cosmos. Gagarin apare mereu zâmbind (rânjeşte grotesc!), pentru că era un om foarte zâmbitor - deci, aşa îl vedem în film: (acelaşi rânjet grotesc). Or, pentru "Soldatul de hârtie", m-am documentat temeinic despre Gagarin, şi am aflat că nu avea un caracter foarte agreabil. N-am insistat asupra acestui aspect - dar l-am arătat, într-o secvenţă, bând un pahar de vodkă. Ce scandal a ieşit de-aici! Toţi au sărit pe mine: cum, îl arăţi pe Gagarin că bea? Dar ce era să facă? Era ofiţer! În Rusia, toţi ofiţerii beau vodkă! E normal, e firesc...! Nu-i nimic - în filmul "oficial", îl vedem pe acest Gagarin: (rânjetul grotesc). Şi au mai făcut ceva: cu toate milioanele alea, au reuşit să construiască o bucată din nava Vostok, în mărime naturală! După ieşirea filmului, toţi vor fi în culmea mândriei că au construit o bucată de navă în mărime naturală, numai despre asta se va vorbi! De-asta va şi ieşi un film atât de prost!
Atât "Soldatul de hârtie", cât şi alte filme ale dumneavoastră, au subiecte istorice - datând din perioade pe care nu le-aţi trăit. Cum reuşiţi să atingeţi o asemenea empatie cu acele momente din trecut
Nu consider că filmele mele sunt istorice. În ciuda aparenţelor, filmul istoric este un gen relativ simplu - pentru că ai la ce să te raportezi, ai nişte repere exacte. Pentru mine, subiectele istorice sunt doar nişte mijloace de a trata teme universale, valabile oricând. De exemplu, în "Soldatul de hârtie", nu m-a interesat, în primul rând, nici ieşirea din stalinism, nici primul zbor în cosmos. Acestea erau teme secundare. Ceea ce am încercat să aprofundez este condiţia intelectualului în societatea rusă - o temă majoră, valabilă atât în acea perioadă, cât şi acum: "intelighenţia" este o categorie dispreţuită şi marginalizată, privită cel mult cu un fel de respect snob ipocrit. Societatea îi priveşte pe intelectuali ca pe nişte oameni slabi, vulnerabili - un fel de specimene exotice...
În legătură cu asta, se observă că perioada arătată în film seamănă mult cu cea actuală: în 1961, Rusia încă se mai chinuia să lase în urmă stalinismul, parcurgând aşa-numitul "dezgheţ" hruşciovian. În prezent, şi voi, ruşii, şi noi, românii, ne chinuim de vreo douăzeci de ani şi ceva să ne desprindem de comunism. În ce măsură acest paralelism a influenţat "Soldatul de hârtie"?
Foarte simplu: istoria noastră a fost întotdeauna ciclică - aşa cum se şi spune, la modul general: "istoria se repetă". În Rusia, am avut mereu asemenea perioade: o liberalizare... un îngheţ... o nouă liberalizare... un nou îngheţ... altă liberalizare... alt îngheţ... şi aşa mai departe. E firesc, aşadar, să regăsim în specificul acelei perioade multe dintre elementele din zilele noastre.
Tocmai din acest motiv, pentru a sublinia universalitatea tematică, am refuzat formula "reconstituirii istorice", preferând să-mi acord multe libertăţi, să vin cu multe invenţii, menite să exprime mai bine sensurile de fond ale filmuli.
Ne puteţi da câteva exemple ale unor asemenea "invenţii" deliberate, menite să îmbunătăţească transmiterea ideilor?
Au fost foarte multe, le voi alege pe cele pe care le consider cele mai reprezentative.
În primul rând, nu am filmat pe cosmodromul real. Am ales cel mai urât, cel mai neprietenos, cel mai dificil decor natural pe care l-am găsit în zonă. Voiam să comunicăm faptul că începutul zborurilor cosmice s-a făcut învingând nişte greutăţi inimaginabile, şi nu aveam mijloacele realizării unei "cronici" complete - aşa că am ales această formulă metaforică. Oricum, aşa cum v-am spus, nu mă interesează genul de film istoric, cu reconstituirea fidelă a tuturor detaliilor. Presupune un efort prea mare, pentru a spune prea puţin. Consider că e mai important să "trădăm istoria", dacă nu avem încotro, pentru a exprima economic şi artistic nişte idei universale. Contează nu realitatea istorică, ci adevărul ideatic şi estetic.
Ceea ce-mi aduce în minte un al doilea exemplu: în film, personajul principal, medicul, se duce în vizită la vila unui prieten arhitect. Am căutat, în zonă, o vilă de intelectual din acea epocă - şi am găsit foarte multe, din care nici una nu ne-a convenit! Nu arătau aşa cum simţeam că ar fi trebuit, ca să spunem ceea ce aveam de spus - erau modeste, sărăcăcioase, mizerabile, cu multe elemente de decor aristocratice şi conservatoare, pe când noi voiam să arătăm că, în anii aceia, oamenii de ştiinţă şi cultură priveau spre viitor! Aşa că am cerut departamentului de scenografie să ne construiască decorul unei vile care să transmită această idee, această stare - iar în film apare o vilă care sigur nu putea exista în Rusia acelor ani, ba poate, nicăieri şi nicicând!
(Zâmbind): Gata? Plecăm acasă?
O ultimă întrebare: care ar fi următorul dumneavoastră proiect?
Un film intitulat "Sub norii electrici". Constă din şase poveşti, despre şase oameni, din şase locuri diferite ale Rusiei. Vom filma în oraşe diferite, încă nu ştim care sunt, încercând să realizăm un portret sintetic al omului rus din zilele noastre - şi din toate timpurile.
Cele şase poveşti vor fi complet separate, sau se vor conjuga într-o singură poveste care să le cuprindă pe toate?
(Râde): Nici asta nu ştiu. Vom vedea. Deocamdată, ne pregătim, lucrăm la scenariu, căutăm finanţatori... Oricum, n-aş vrea să se adune toate într-o poveste unică - n-ar fi bine. Dar nu trebuie nici să rămână lipsite de orice legătură între ele - că nici asta nu-i bine! Indiferent care anume va fi liantul, acesta trebuie să e existe. O operă de artă este întotdeauna unitară, şi fidelă sieşi.
(Nici o altă întrebare...)
Deci, plecăm acasă! Vă mulţumesc!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 februarie, 2013, 16:10-17:22
Bucureşti, România
"O operă de artă este întotdeauna unitară, fidelă sieşi."
Oaspete de onoare la Gala Filmului Rus, desfăşurată în zilele de 11-14 februarie 2013, la Bucureşti, Aleksei Gherman jr., fiul marelui regisor Aleksei Gherman (cunoscut la noi în primul rând datorită filmului "Prietenul meu, Ivan Lapşin" (1984), a fost invitat să suţină, în ziua de marţi, 12 februarie, un master class la U.N.A.T.C. - a doua zi după proiecţia filmului său "Soldatul de hârtie", în deschiderea Galei (vezi analiza, la pagina filmului).
Vestea proastă: master class-ul s-a transformat într-o discuţie liberă, din cauza slabei participări a studenţilor.
Vestea bună: a fost o interacţiune fermecătoare şi relevantă, Aleksei Gherman jr. dovedindu-se un interlocutor viu, inteligent, charismatic şi plin de umor; dialogul moderat de Laurenţiu Damian s-a apropiat de formatul unei "conferinţe de presă" lipsite de formalismele uneori rigide proprii genului.
Pseudo-interviul de mai jos rezumă ideile principale abordate în discuţie. Întrucât am fost nevoit să le selectez din discursul extrem de bogat şi complex al oaspetelui nostru, precizez că nu toate întrebările au fost formulate ca atare - unele dintre ele fiind, de fapt, artificii menite să asigure tranziţia între subiectele abordate.
Cu ani în urmă, în pofida faptului că sistemul comunist, impus de la răsărit, ne trezea anumite rezerve faţă de Rusia, cunoscătorii de cinema din România afirmau că cea mai bună şcoală de film din lume era cea rusă. O întreagă generaţie de cineaşti români studiaseră acolo - unul dintre cei mai reprezentativi fiind Lucian Bratu. Însuşi legendarul Victor Iliu a efectuat un scurt stagiu la Moscova, în cadrul unui program pedagogic conceput de marele Serghei Eisenstein (care, însă, în acea perioadă era prea bolnav ca să mai participe la cursuri - de unde şi mitul că "Iliu a fost studentul lui Eisenstein"). Ulterior, în anii '80, mulţi dintre tinerii oameni de film ai perioadei, în pofida orientării lor pro-occidentale, îşi exprimau totuşi dorinţa (irealizabilă, căci condiţiile se schimbaseră), de a studia cinema în Rusia. Care este starea actuală a şcolii ruse de film?
Şcoala rusească de film a murit.
Principalul motiv este incapacitatea noastră de a ne racorda la estetica mondială contemporană. Rămânem prizonierii unui univers închis, depăşit. În Bucureşti, m-am plimbat cu soţia mea prin centrul vechi, am vizitat mai multe cafenele... Peste tot, se cânta. Grupuri şi solişti cântau - evident, piese amglo-saxone! Şi le cântau mult mai bine, mai fidel, mai adevărat, decât în Rusia. Voi sunteţi mult mai deschişi spre lume decât noi!
De asemenea, ne-am pierdut spectatorii. Intru în sălile de cinema ruseşti, şi nu mai văd acele chipuri ale spectatorilor avide, receptive, pasionate, pe care le observam cu douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, în urmă. În România, însă, le-am regăsit! Aveţi un public de cinema bun, care ştie să primească mesajul cinematografic.
Acest lucru explică şi marele avânt pe care l-a luat filmul românesc actual - pentru că ştie să răspundă nevoilor publicului. Filmele voastre tratează teme actuale, subiecte care preocupă pe toată lumea, şi o fac într-o cheie estetică modernă, desprinsă de sechelele trecutului, dar şi complet originală, neafectată de clişeele de la Hollywood.
Da, este vorba de aşa-numitul "minimalism" al Noii Generaţii din Filmul Românesc", rezultat al conflictului dintre generaţii: înfruntând tentativele de marginalizare din partea dinozaurilor, în primul rând pe planul finanţărilor de la buget, tinerii cineaşti au fost nevoiţi să se descurce cu mijloace proprii.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la noi. Realizatorii tineri sunt nevoiţi să se descurce cu mijloace proprii, în vreme ce bătrânii primesc subvenţii imense de la bugetul de stat - adesea, pentru filme concepute foarte prost. În relaţie cu filmul pe care l-aţi văzut aseară, "Soldatul de hârtie", vă pot spune că în prezent se realizează un mega-show cinematografic despre primul om în cosmos. Gagarin apare mereu zâmbind (rânjeşte grotesc!), pentru că era un om foarte zâmbitor - deci, aşa îl vedem în film: (acelaşi rânjet grotesc). Or, pentru "Soldatul de hârtie", m-am documentat temeinic despre Gagarin, şi am aflat că nu avea un caracter foarte agreabil. N-am insistat asupra acestui aspect - dar l-am arătat, într-o secvenţă, bând un pahar de vodkă. Ce scandal a ieşit de-aici! Toţi au sărit pe mine: cum, îl arăţi pe Gagarin că bea? Dar ce era să facă? Era ofiţer! În Rusia, toţi ofiţerii beau vodkă! E normal, e firesc...! Nu-i nimic - în filmul "oficial", îl vedem pe acest Gagarin: (rânjetul grotesc). Şi au mai făcut ceva: cu toate milioanele alea, au reuşit să construiască o bucată din nava Vostok, în mărime naturală! După ieşirea filmului, toţi vor fi în culmea mândriei că au construit o bucată de navă în mărime naturală, numai despre asta se va vorbi! De-asta va şi ieşi un film atât de prost!
Atât "Soldatul de hârtie", cât şi alte filme ale dumneavoastră, au subiecte istorice - datând din perioade pe care nu le-aţi trăit. Cum reuşiţi să atingeţi o asemenea empatie cu acele momente din trecut
Nu consider că filmele mele sunt istorice. În ciuda aparenţelor, filmul istoric este un gen relativ simplu - pentru că ai la ce să te raportezi, ai nişte repere exacte. Pentru mine, subiectele istorice sunt doar nişte mijloace de a trata teme universale, valabile oricând. De exemplu, în "Soldatul de hârtie", nu m-a interesat, în primul rând, nici ieşirea din stalinism, nici primul zbor în cosmos. Acestea erau teme secundare. Ceea ce am încercat să aprofundez este condiţia intelectualului în societatea rusă - o temă majoră, valabilă atât în acea perioadă, cât şi acum: "intelighenţia" este o categorie dispreţuită şi marginalizată, privită cel mult cu un fel de respect snob ipocrit. Societatea îi priveşte pe intelectuali ca pe nişte oameni slabi, vulnerabili - un fel de specimene exotice...
În legătură cu asta, se observă că perioada arătată în film seamănă mult cu cea actuală: în 1961, Rusia încă se mai chinuia să lase în urmă stalinismul, parcurgând aşa-numitul "dezgheţ" hruşciovian. În prezent, şi voi, ruşii, şi noi, românii, ne chinuim de vreo douăzeci de ani şi ceva să ne desprindem de comunism. În ce măsură acest paralelism a influenţat "Soldatul de hârtie"?
Foarte simplu: istoria noastră a fost întotdeauna ciclică - aşa cum se şi spune, la modul general: "istoria se repetă". În Rusia, am avut mereu asemenea perioade: o liberalizare... un îngheţ... o nouă liberalizare... un nou îngheţ... altă liberalizare... alt îngheţ... şi aşa mai departe. E firesc, aşadar, să regăsim în specificul acelei perioade multe dintre elementele din zilele noastre.
Tocmai din acest motiv, pentru a sublinia universalitatea tematică, am refuzat formula "reconstituirii istorice", preferând să-mi acord multe libertăţi, să vin cu multe invenţii, menite să exprime mai bine sensurile de fond ale filmuli.
Ne puteţi da câteva exemple ale unor asemenea "invenţii" deliberate, menite să îmbunătăţească transmiterea ideilor?
Au fost foarte multe, le voi alege pe cele pe care le consider cele mai reprezentative.
În primul rând, nu am filmat pe cosmodromul real. Am ales cel mai urât, cel mai neprietenos, cel mai dificil decor natural pe care l-am găsit în zonă. Voiam să comunicăm faptul că începutul zborurilor cosmice s-a făcut învingând nişte greutăţi inimaginabile, şi nu aveam mijloacele realizării unei "cronici" complete - aşa că am ales această formulă metaforică. Oricum, aşa cum v-am spus, nu mă interesează genul de film istoric, cu reconstituirea fidelă a tuturor detaliilor. Presupune un efort prea mare, pentru a spune prea puţin. Consider că e mai important să "trădăm istoria", dacă nu avem încotro, pentru a exprima economic şi artistic nişte idei universale. Contează nu realitatea istorică, ci adevărul ideatic şi estetic.
Ceea ce-mi aduce în minte un al doilea exemplu: în film, personajul principal, medicul, se duce în vizită la vila unui prieten arhitect. Am căutat, în zonă, o vilă de intelectual din acea epocă - şi am găsit foarte multe, din care nici una nu ne-a convenit! Nu arătau aşa cum simţeam că ar fi trebuit, ca să spunem ceea ce aveam de spus - erau modeste, sărăcăcioase, mizerabile, cu multe elemente de decor aristocratice şi conservatoare, pe când noi voiam să arătăm că, în anii aceia, oamenii de ştiinţă şi cultură priveau spre viitor! Aşa că am cerut departamentului de scenografie să ne construiască decorul unei vile care să transmită această idee, această stare - iar în film apare o vilă care sigur nu putea exista în Rusia acelor ani, ba poate, nicăieri şi nicicând!
(Zâmbind): Gata? Plecăm acasă?
O ultimă întrebare: care ar fi următorul dumneavoastră proiect?
Un film intitulat "Sub norii electrici". Constă din şase poveşti, despre şase oameni, din şase locuri diferite ale Rusiei. Vom filma în oraşe diferite, încă nu ştim care sunt, încercând să realizăm un portret sintetic al omului rus din zilele noastre - şi din toate timpurile.
Cele şase poveşti vor fi complet separate, sau se vor conjuga într-o singură poveste care să le cuprindă pe toate?
(Râde): Nici asta nu ştiu. Vom vedea. Deocamdată, ne pregătim, lucrăm la scenariu, căutăm finanţatori... Oricum, n-aş vrea să se adune toate într-o poveste unică - n-ar fi bine. Dar nu trebuie nici să rămână lipsite de orice legătură între ele - că nici asta nu-i bine! Indiferent care anume va fi liantul, acesta trebuie să e existe. O operă de artă este întotdeauna unitară, şi fidelă sieşi.
(Nici o altă întrebare...)
Deci, plecăm acasă! Vă mulţumesc!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 februarie, 2013, 16:10-17:22
Bucureşti, România