Bela Tarr a debutat in lumea filmului inca de tanar, de la varsta de 16 ani. Primul sau film de lung metraj, FamilyNest (Csaladi tuzfeszek, 1977) a fost regizat la varsta de 22 ani. Acest film, alaturi de The Outsider (Szabadgyalog, 1981) si The Prefab People (Panelkapscolat, 1982) reprezinta prima faza a creatiei lui Bela Tarr, caracterizata prin prezentarea intr-un mod documentar a problemelor sociale.
Adaptarea tv a piesei Macbeth (1982) a lui Shakespeare, care a fost filmata in doar doua secvente, anunta o schimbare, o noua faza in opera sa. La mijlocul anilor 1980, regizorul a inceput o colaborare cu scriitorul Laszlo Krasznahoraki, ale carui lucrari au stat la baza filmelor lui Tarr: Damnation (Karhozat, 1988), Satan's Tango (Satantango, 1994) si Werckmeister Harmonies ( Werckmeister harmoniak, 2000). Damnation a marcat inceputul unui stil vizual pentru care este cunoscut astazi: o abordare fotografica caracteristica in alb si negru, lungi secvente care au culminat in adaptarea de 7 ore si jumatate a romanului lui Krasznahoraki, capodopera sa, Satantango.
Filmul i-a adus regizorului recunoastere internationala, iar Werckmeister Harmonies s-a bucurat de acelasi succes. Urmatorul sau film, The Man from London (A Londoni Ferfi, 2007) este o adaptare a romanului lui Georges Simenon.
Filmul The Turin Horse (A Torinoi Lo, 2011), desemnat de Bela Tarr ultimul film pe care il va realiza, a fost prezentat in cadrul Festivalului de Film de la Berlin, castigand premiul juriului - Ursul de Argint, dar si premiul Fipresci.
Datorita stilului sau de neinduplecat, Tarr a fost considerat de lumea filmului, unul dintre cei mai originali si ravniti autori contemporani. Lentilele sale au reusit sa captureze schimbarile istorice majore din Ungaria.
Filmele sale reprezinta o puternica sursa de inspiratie pentru noua generatie de regizori, precum Gus Van Sant sau Jim Jarmusch.
