BENEDICT DABIJA
(22 septembrie 1926 - 29 mai 1962)
Dabija era de la Piatra Neamt, un barbat de vreun metru si optzeci, destul de corpolent si de voinic. Avea parul ondulat si buzele groase, voce puternica, un usor accent moldovenesc si o inteligenta iesita din comun.
Fireste ca telentul si inteligenta n-au cum sa se vada in putinele marturii cinematografice unde-l mai putem gasi din cand in cand, in roluri mici prin filme ca "Moara cu noroc", "Eruptia" sau "Valurile Dunarii". Amploarea personalitatii sale nu poate s-o aprecieze decat cel care l-a cunoscut, l-a vazut pe scena, a jucat alaturi de el sau a petrecut cu el vreo noapte de chef.
Dupa o sudentie aventuroasa cu dari afara, arestari, reveniri, Dabija s-a angajat la Teatrul Municipal sub conducerea doamnei Bulandra, unde a jucat roluri din ce in ce mai importante, prin mai toate piesele care se puneau pe-acolo. Rolurile sale de predilectie erau oameni hatri din popor. "Eu nici macar nu ma spal pe dinti" - zicea el. "Nu joc juni primi".
Rol principal in "Mitrea Cocor", o adaptare pentru scena dupa Sadoveanu, un alt rol in "Cum va place?", de Shakespeare precum si in "Arcul de triumf", a lui Baranga. Dar aceste piese erau montate de W. Siegfrid, un homosexual notoriu in lumea teatrului bucurestean. Dabija, care nu ierta nimic, sta si se mira de unul singur: "Ia te uita ce piese pune in scena si Siegfrid asta: "Mitrea Cu Cur", "Cur va place", "Alt cur de triumf". Adevarata vocatie!"
Caci daca pe scena, Dabija stralucea, apoi, vorba lui Oscar Wilde, in viata, cheltuia geniu. Spontan si necrutator in replici, el - in afara de Madame Bulandra si de Siegfrid, care erau caii lui de bataie - avea mai in fiecare teatru musteriii lui. De pilda, de cate ori ma intalnea - asta inainte de a ma fi mutat la "Municipal" - ma intreba ce mai e nou pe la "Nottara". Dupa ce se prefacea ca asculta cu toata atentia tot ce spuneam eu, el mi se adresa cu toata seriozitatea: "Spune-mi, ce roluri mai ataca Gama in stagiunea asta?" Inutil sa va spun ca Gama era un actor mic si urat si cu totul neinsemnat. Despre Colea Rautu spunea ca ar putea juca oricand pe "Romeo" la uzbeci, iar lui Lazar Vrabie i-a exprimat toata admiratia sa: "Tiii, tovarase director, bate-te sa te bata, si zi, iti placu dumitale meseria asta a noastra!" Adica, fii atent, ca meseria e a noastra! Tu esti un intrus!
Nu stiu cata franceza stia Dabija, dar era atat de destept, ca folosea cateva expresii frantuzesti, mereu aceleasi, atat de bine potrivite in conversatie, incat lasa impresia ca e parizian sadea. Beate Fredanov, remarcand asta, a zis, o data: "Vai, Dabija, dar dumneata vorbesti foarte fine frantuzeste!. "De unde, doamna - face Benedict, modest - cam tot asa cum vorbiti dumneavoastra romaneste".
Cand era in societate si simtea ca are spectatori, punea ochii pe cate unul si incepea sa-l scarmene, ca pana la urma, toti cei de fata se tavaleau pe jos de ras. Inutil sa va mai spun ca glumele lui nu numai ca jigneau uneori omul, dar puteau sa-i si dauneze. Un biet batran pensionar de pe nu stiu unde, o facea in teatrul nostru pe anticarul. La fiecare chenzina el isi insira in capul scarii cartile lui ingalbenite de vreme si de cum il zareste, Dabija il si ataca cu voce tare, asa ca sa auda toata lumea: "Ce faci, domnule? Ia spune, ai reusit sa plasezi "Mein Kampf"-ul ala, pana la urma?" Mosul s-a ingalbenit, a inceput sa tremure si de atunci nu l-am mai vazut prin teatru. Altadata, ii povesteam ca, aflandu-ma in turneu la Timisoara, m-am intalnit pe strada, nas in nas, cu Dan Nasta. Nasta era si el un homosexual vestit in tot teatrul.
- Dar ce, el e acum in Timisoara?
- Probabil.
- Ia te uita, se apropie de Curtici!
Trebuie sa spun ca si eu eram adeseori clientul lui, numai ca eu nu ma suparam asa cum faceau altii, ci ma amuzam impreuna cu ceilalti, admirandu-i spiritul de observatie si talentul. Pe vremea aceea eram foarte tanar si ma imbracam fistichiu. El cata indelung la croiala hainelor mele cu tunica fara poale, la pantalonii taiati mai sus de glezna, la pantofii papuc, care se tineau in picioare la nivel de degete si la ciorapii vargati: "Mitica, cine semneaza costumele?".
O butada care de fapt nu e a lui, ci a lui Carol Kron, dar pe care el a raspandit-o prin tot orasul, a fost urmatoarea. Pe atunci, toti soferii atarnau la parbrizul masinii cate o papusa, drept mascota. Acest obicei a disparut. "Mitica, tu nu care cumva sa te plimbi prin statiile de taxiuri!" "De ce?" "Pai, iata de ce: te pomenesti ca te prinde vreun sofer, iti bate un cui in cap si te atarna la parbriz drept mutunache".
Cert e ca, de dragul glumei, el jertfea totul si asa cum am spus, multi nu-l aveau la stomac. Omul care stie sa vorbeasca are neaparat dusmani. Asta n-ar fi nimic, dar o data, Benedict era s-o pateasca rau de tot.
Teatrul National se intorcea dintr-un turneu in Uniunea Sovietica, iar pe peronul garii se aflau mai multi actori, printre care si Dabija. Cei de la National, odata ajunsi, incep sa spuna care mai de care, ce grozav a fost la Moscova. La un moment dat era vorba cam asa. "Ca orice le ceream rusilor ei ne dadeau cu maximum de promptitudine". "Daca e asa, atunci de ce nu le-ati cerut Basarabia?", face Dabija. Poanta a fost auzita de multa lume, iar unii din cei de fata au ras cam manzeste. Nu pot sa va spun ce periculos era pe atunci sa faci o asemenea gluma. Partidul, sesizat, a pus intrebarea ce facem cu Dabija asta? Ar fi momentul sa-i dam o lectie, ca prea se intrece cu gluma. Dabija a fost toata viata convins ca aceasta actiune a pornit de la Jules Cazaban, despre care se zvonea ca e cam turnator si cam periculos. Pe de alta parte, stiu din sursa sigura ca Jules, pe patul de moarte, s-a jurat ca el n-a avut nici un amestec in toata povestea aceea. Nimeni nu poate sti adevarul, dar ceea ce se tine minte a fost organizarea unei sedinte din acelea pe care le stiam noi, in urma careia se spunea ca Dabija va fi scos definitiv din viata artistica. Au luat cuvantul rand pe rand colegii, unii cerand vigilenta si combativitate, altii clementa, dar bomba a picat la urma: "Partidul crede de cuviinta ca actorul Dabija, desi a gresit, poate ramane mai departe in colectiv, cu conditia sa-si revizuiasca comportamentul". Sala a explodat in aplauze.
Dar pe zi ce trecea, Dabija se inraia. De la poante si glume a trecut la injurii si la blesteme. Lucruri pe care le vedeam cu totii si desi nu le aprobam, ne faceam ca nu le vedem sau ca nu ne pasa, capatau insa, in sufletul sau, proportii de nabanuit. Procesul descompunerii teatrului, de care am vorbit, incepuse odata cu venirea lui Vrabie; cardasia de la conducere, angajarea unor neaveniti, mentinerea pe tusa a unor actori de valoare, toate astea il faceau sa sufere cumplit. Vazandu-l cum se framanta atata i-am zis o data, intre patru ochi, de-a dreptul: "Ia mai da-o dracului, Benedict, ce atata drama? Facem si noi ce putem, ca doar n-o sa ne apucam sa schimbam lumea. Ia si tu partea buna a lucrurilor. Uite, tu il injuri pe Ciulei, dar gandeste-te ca el e acela care te-a luat in toate filmele lui si ti-a dat o bucata de paine. E si asta ceva".
Nu stiu daca am reusit sa-l potolesc. Curand si-a cerut transferul si s-a mutat la un teatru de mana a doua. Nu mult dupa aceea, a venit si boala. Fireste, cancerul e cancer, si nimeni nu-i cunoaste cauzele, dar sa nu-mi spuna nimeni ca la asta nu contribuise si starea sufleteasca a omului.
Se zice ca chiar pe patul de moarte ar fi facut o poanta: "Cum te simti Benedict?". "Ca-n cer!".
Nu zic ca n-ar fi putut s-o spuna. Mai bine zis, toata lumea a fost convinsa ca a facut-o, intrucat asta era ceva perfect in stilul sau, dar cu parere de rau trebuie sa spun ca n-a fost asa. Dabija n-a stiut numele bolii care avea sa-l secere. Stiu asta pentru ca am fost cred ultimul lui vizitator la Spitalul Fundeni. Eu n-am putut sa ma duc duminica, atunci cand s-au dus Ionescu-Gion sau Jean Teodorescu, ci m-am dus luni, cand nu era zi de vizita. Asta era pe la sfarsitul lunii mai 1962. Doctorul m-a lasat totusi sa intru, dupa ce m-a averizat ca starea bolnavului e foarte grava.
Daca m-ar fi pus cineva sa-l identific, as fi putut jura ca pe acel om care zacea in fata mea nu l-am mai vazut niciodata, in asa hal slabise. Nimic, poate in afara parului din cap nu mai semana cu el. Benedict se afla sub efectul morfinei si nici el nu m-a recunoscut, ci doar cand am inceput sa-i vorbesc si-a adus aminte. Frazele erau destul de corecte si firesti. Mi-a spus ca mai are ceva de stat la spital, dar ca intr-o saptamana "rezolva" el povestea asta. Pe urma m-a intrebat ce fel de titlu de piesa este si acela, "Costache si viata interioara"? Eu eram foarte tulburat, dar incercam sa ma tin bine. In sfarsit, doctorul mi-a facut semn ca e cazul sa plec.
Afara se pusese o ploaie torentiala si pana la autobuz era o buna bucata de drum. Am ajuns, ud leoarca, dar imi aduc aminte ca ma gandeam asa: ce bine e sa traiesti!
A doua zi, Benedict a murit si vestea aveam s-o aflu chiar de la Fanica Ciubotarasu, cu care m-am intalnit intamplator pe strada.
Dumitru Furdui
"Teatrul in comunism"
Iulidesprefilme
pe 03 Iulie 2014 16:55
Având în vedere filmografia lui, se poate aprecia că era un actor dorit în pelicule...din păcate, a trăit prea puţin (36 de ani)...
(22 septembrie 1926 - 29 mai 1962)
Dabija era de la Piatra Neamt, un barbat de vreun metru si optzeci, destul de corpolent si de voinic. Avea parul ondulat si buzele groase, voce puternica, un usor accent moldovenesc si o inteligenta iesita din comun.
Fireste ca telentul si inteligenta n-au cum sa se vada in putinele marturii cinematografice unde-l mai putem gasi din cand in cand, in roluri mici prin filme ca "Moara cu noroc", "Eruptia" sau "Valurile Dunarii". Amploarea personalitatii sale nu poate s-o aprecieze decat cel care l-a cunoscut, l-a vazut pe scena, a jucat alaturi de el sau a petrecut cu el vreo noapte de chef.
Dupa o sudentie aventuroasa cu dari afara, arestari, reveniri, Dabija s-a angajat la Teatrul Municipal sub conducerea doamnei Bulandra, unde a jucat roluri din ce in ce mai importante, prin mai toate piesele care se puneau pe-acolo. Rolurile sale de predilectie erau oameni hatri din popor. "Eu nici macar nu ma spal pe dinti" - zicea el. "Nu joc juni primi".
Rol principal in "Mitrea Cocor", o adaptare pentru scena dupa Sadoveanu, un alt rol in "Cum va place?", de Shakespeare precum si in "Arcul de triumf", a lui Baranga. Dar aceste piese erau montate de W. Siegfrid, un homosexual notoriu in lumea teatrului bucurestean. Dabija, care nu ierta nimic, sta si se mira de unul singur: "Ia te uita ce piese pune in scena si Siegfrid asta: "Mitrea Cu Cur", "Cur va place", "Alt cur de triumf". Adevarata vocatie!"
Caci daca pe scena, Dabija stralucea, apoi, vorba lui Oscar Wilde, in viata, cheltuia geniu. Spontan si necrutator in replici, el - in afara de Madame Bulandra si de Siegfrid, care erau caii lui de bataie - avea mai in fiecare teatru musteriii lui. De pilda, de cate ori ma intalnea - asta inainte de a ma fi mutat la "Municipal" - ma intreba ce mai e nou pe la "Nottara". Dupa ce se prefacea ca asculta cu toata atentia tot ce spuneam eu, el mi se adresa cu toata seriozitatea: "Spune-mi, ce roluri mai ataca Gama in stagiunea asta?" Inutil sa va spun ca Gama era un actor mic si urat si cu totul neinsemnat. Despre Colea Rautu spunea ca ar putea juca oricand pe "Romeo" la uzbeci, iar lui Lazar Vrabie i-a exprimat toata admiratia sa: "Tiii, tovarase director, bate-te sa te bata, si zi, iti placu dumitale meseria asta a noastra!" Adica, fii atent, ca meseria e a noastra! Tu esti un intrus!
Nu stiu cata franceza stia Dabija, dar era atat de destept, ca folosea cateva expresii frantuzesti, mereu aceleasi, atat de bine potrivite in conversatie, incat lasa impresia ca e parizian sadea. Beate Fredanov, remarcand asta, a zis, o data: "Vai, Dabija, dar dumneata vorbesti foarte fine frantuzeste!. "De unde, doamna - face Benedict, modest - cam tot asa cum vorbiti dumneavoastra romaneste".
Cand era in societate si simtea ca are spectatori, punea ochii pe cate unul si incepea sa-l scarmene, ca pana la urma, toti cei de fata se tavaleau pe jos de ras. Inutil sa va mai spun ca glumele lui nu numai ca jigneau uneori omul, dar puteau sa-i si dauneze. Un biet batran pensionar de pe nu stiu unde, o facea in teatrul nostru pe anticarul. La fiecare chenzina el isi insira in capul scarii cartile lui ingalbenite de vreme si de cum il zareste, Dabija il si ataca cu voce tare, asa ca sa auda toata lumea: "Ce faci, domnule? Ia spune, ai reusit sa plasezi "Mein Kampf"-ul ala, pana la urma?" Mosul s-a ingalbenit, a inceput sa tremure si de atunci nu l-am mai vazut prin teatru. Altadata, ii povesteam ca, aflandu-ma in turneu la Timisoara, m-am intalnit pe strada, nas in nas, cu Dan Nasta. Nasta era si el un homosexual vestit in tot teatrul.
- Dar ce, el e acum in Timisoara?
- Probabil.
- Ia te uita, se apropie de Curtici!
Trebuie sa spun ca si eu eram adeseori clientul lui, numai ca eu nu ma suparam asa cum faceau altii, ci ma amuzam impreuna cu ceilalti, admirandu-i spiritul de observatie si talentul. Pe vremea aceea eram foarte tanar si ma imbracam fistichiu. El cata indelung la croiala hainelor mele cu tunica fara poale, la pantalonii taiati mai sus de glezna, la pantofii papuc, care se tineau in picioare la nivel de degete si la ciorapii vargati: "Mitica, cine semneaza costumele?".
O butada care de fapt nu e a lui, ci a lui Carol Kron, dar pe care el a raspandit-o prin tot orasul, a fost urmatoarea. Pe atunci, toti soferii atarnau la parbrizul masinii cate o papusa, drept mascota. Acest obicei a disparut. "Mitica, tu nu care cumva sa te plimbi prin statiile de taxiuri!" "De ce?" "Pai, iata de ce: te pomenesti ca te prinde vreun sofer, iti bate un cui in cap si te atarna la parbriz drept mutunache".
Cert e ca, de dragul glumei, el jertfea totul si asa cum am spus, multi nu-l aveau la stomac. Omul care stie sa vorbeasca are neaparat dusmani. Asta n-ar fi nimic, dar o data, Benedict era s-o pateasca rau de tot.
Teatrul National se intorcea dintr-un turneu in Uniunea Sovietica, iar pe peronul garii se aflau mai multi actori, printre care si Dabija. Cei de la National, odata ajunsi, incep sa spuna care mai de care, ce grozav a fost la Moscova. La un moment dat era vorba cam asa. "Ca orice le ceream rusilor ei ne dadeau cu maximum de promptitudine". "Daca e asa, atunci de ce nu le-ati cerut Basarabia?", face Dabija. Poanta a fost auzita de multa lume, iar unii din cei de fata au ras cam manzeste. Nu pot sa va spun ce periculos era pe atunci sa faci o asemenea gluma. Partidul, sesizat, a pus intrebarea ce facem cu Dabija asta? Ar fi momentul sa-i dam o lectie, ca prea se intrece cu gluma. Dabija a fost toata viata convins ca aceasta actiune a pornit de la Jules Cazaban, despre care se zvonea ca e cam turnator si cam periculos. Pe de alta parte, stiu din sursa sigura ca Jules, pe patul de moarte, s-a jurat ca el n-a avut nici un amestec in toata povestea aceea. Nimeni nu poate sti adevarul, dar ceea ce se tine minte a fost organizarea unei sedinte din acelea pe care le stiam noi, in urma careia se spunea ca Dabija va fi scos definitiv din viata artistica. Au luat cuvantul rand pe rand colegii, unii cerand vigilenta si combativitate, altii clementa, dar bomba a picat la urma: "Partidul crede de cuviinta ca actorul Dabija, desi a gresit, poate ramane mai departe in colectiv, cu conditia sa-si revizuiasca comportamentul". Sala a explodat in aplauze.
Dar pe zi ce trecea, Dabija se inraia. De la poante si glume a trecut la injurii si la blesteme. Lucruri pe care le vedeam cu totii si desi nu le aprobam, ne faceam ca nu le vedem sau ca nu ne pasa, capatau insa, in sufletul sau, proportii de nabanuit. Procesul descompunerii teatrului, de care am vorbit, incepuse odata cu venirea lui Vrabie; cardasia de la conducere, angajarea unor neaveniti, mentinerea pe tusa a unor actori de valoare, toate astea il faceau sa sufere cumplit. Vazandu-l cum se framanta atata i-am zis o data, intre patru ochi, de-a dreptul: "Ia mai da-o dracului, Benedict, ce atata drama? Facem si noi ce putem, ca doar n-o sa ne apucam sa schimbam lumea. Ia si tu partea buna a lucrurilor. Uite, tu il injuri pe Ciulei, dar gandeste-te ca el e acela care te-a luat in toate filmele lui si ti-a dat o bucata de paine. E si asta ceva".
Nu stiu daca am reusit sa-l potolesc. Curand si-a cerut transferul si s-a mutat la un teatru de mana a doua. Nu mult dupa aceea, a venit si boala. Fireste, cancerul e cancer, si nimeni nu-i cunoaste cauzele, dar sa nu-mi spuna nimeni ca la asta nu contribuise si starea sufleteasca a omului.
Se zice ca chiar pe patul de moarte ar fi facut o poanta: "Cum te simti Benedict?". "Ca-n cer!".
Nu zic ca n-ar fi putut s-o spuna. Mai bine zis, toata lumea a fost convinsa ca a facut-o, intrucat asta era ceva perfect in stilul sau, dar cu parere de rau trebuie sa spun ca n-a fost asa. Dabija n-a stiut numele bolii care avea sa-l secere. Stiu asta pentru ca am fost cred ultimul lui vizitator la Spitalul Fundeni. Eu n-am putut sa ma duc duminica, atunci cand s-au dus Ionescu-Gion sau Jean Teodorescu, ci m-am dus luni, cand nu era zi de vizita. Asta era pe la sfarsitul lunii mai 1962. Doctorul m-a lasat totusi sa intru, dupa ce m-a averizat ca starea bolnavului e foarte grava.
Daca m-ar fi pus cineva sa-l identific, as fi putut jura ca pe acel om care zacea in fata mea nu l-am mai vazut niciodata, in asa hal slabise. Nimic, poate in afara parului din cap nu mai semana cu el. Benedict se afla sub efectul morfinei si nici el nu m-a recunoscut, ci doar cand am inceput sa-i vorbesc si-a adus aminte. Frazele erau destul de corecte si firesti. Mi-a spus ca mai are ceva de stat la spital, dar ca intr-o saptamana "rezolva" el povestea asta. Pe urma m-a intrebat ce fel de titlu de piesa este si acela, "Costache si viata interioara"? Eu eram foarte tulburat, dar incercam sa ma tin bine. In sfarsit, doctorul mi-a facut semn ca e cazul sa plec.
Afara se pusese o ploaie torentiala si pana la autobuz era o buna bucata de drum. Am ajuns, ud leoarca, dar imi aduc aminte ca ma gandeam asa: ce bine e sa traiesti!
A doua zi, Benedict a murit si vestea aveam s-o aflu chiar de la Fanica Ciubotarasu, cu care m-am intalnit intamplator pe strada.
Dumitru Furdui
"Teatrul in comunism"