Cesare Zavattini a fost scriitor și scenarist, cunoscut în toată Italia încă de la începutul anilor' 30 drept unul dintre cei mai fini ironiști ai vremii. El a desfășurat o intensă activitate de scriitor și ziarist, conducând, printre altele, "Cinema illustrazione". Pentru cinematograf începe să lucreze din 1935, ca autor al subiectului și respectiv al scenariului la "Aș da un milion", realizat de Mario Camerini.
Afirmarea calităților sale de scenarist înnăscut se produce cu "Patru pași în nori", regizat de Alessandro Blassetti, în 1942 și "Copiii ne privesc", realizat de Vittorio De Sica, în 1943, socotite preludii la explozia neorealistă. De altfel, întâlnirea cu Vittorio De Sica va condiționa toată activitatea cinematografică ulterioară a lui Zavattini care, începând din 1945, se va impune ca propulsorul și teoreticianul unui cinematograf antiidilic, al cronicii de viață cotidiană, ce îl surprinde pe om în momentele intime revelatoare pentru existența sa. Exemplare pe această linie sunt: "Sciuscia" (1946), "Hoții de biciclete" (1948), "Umberto D." (1952), toate în regia lui De Sica.
Zavattini a încercat să meargă și mai departe, cu o serie de filme-anchetă realizate de diferiți regizori pe anume teme date: "Dragostea la oraș" (1953), "Suntem femei" (1953), "Italiencele și dragostea" (1961). Pe lângă vâna neorealistă a operei sale se mai remarcă una, "suprarealistă", ilustrată în "Miracol la Milano" (1951), "Judecata de apoi" (1961), ambele în regia lui De Sica.
Odată cu sfârșitul anilor' 60, multe dintre soluțiile artistice revoluționare din anii 1945-1950 au devenit insuficiente. Și opera zavattiniană și-a demonstrat lacunele. Dar pentru marele său aport creator la afirmarea neorealismului și implicit a cinematografiei italiene după război, pentru fervoarea cu care a ajutat și a promovat tinerele talente, Zavattini ocupă un loc de mare importanță în istoria filmului italian.
