Doris Dowling

Doris Dowling, pe numele adevărat Doris Rita Smith, s-a născut la data de 15.05.1923, în Detroit, Michigan, SUA, și a decedat la data de 18.06.2004, în Los Angeles, California, SUA, din cauze naturale. Dowling era numele de fată al mamei ei. A fost sora actriței Constance Dowling, mătușa lui Steven Tors, David Tors, Peter Tors, cumnata lui Ivan Tors. A fost unul dintre cei patru copii ai familiei. Doris Dowling o va urma pe sora mai mare, Constance (care a murit relativ tânără, în 1969) în lumea spectacolului. Crescută în New York, Doris a petrecut scurt timp cu o companie din San Francisco, Folies Bergère, înainte de a se întoarce la New York și a studia la Hunter College. A fost câțiva ani în cor, pe Broadway, unde a cântat și a dansat în producții muzicale, precum Panama Hattie (debutul la 17 ani), Banjo Eyes, Beat the Band și New Faces din 1943. Doris a decis să se mute la Hollywood, unde, după câteva prestații minore, s-a remarcat cu rolul prostituatei, alături de Ray Milland, în filmul clasic, Weekend pierdut (1945). Acel film, care a câștigat premii Oscar la categoriile „Cel mai bun film” și „Cel mai bun actor” pentru Milland, a fost primul care s-a ocupat de efectele chinuitoare ale alcoolismului. Acest succes i-a adus un rol de victimă în filmul The Blue Dahlia (1946) cu Alan Ladd și Veronica Lake în rolul nefericitei soții a lui Ladd. Apoi, a fost prezentă în filme postbelice de nivel „B”. Ea a jucat împreună cu Kent Taylor în drama The Crimson Key (1947), iar un an mai târziu în musicalul cu Bing Crosby, The Emperor Waltz (1948). A continuat cu apariții în filme din străinătate, precum Riso amaro (1949, film italian), alături de Vittorio Gassman, Silvana Mangano; Sarumba (1950, filmat în Cuba), interpretând o cântăreață alături de Michael Whalen; Alina (1950, dramă italiană) cu Gina Lollobrigida; Cuori sul mare (1950, Hearts at Sea) cu Jacques Sernas. Înainte de a pleca din Italia, ea a jucat și rolul Bianca în producția europeană a lui Orson Welles, Tragedia lui Othello: Maurul de la Veneția (1951), care a fost filmată în Italia și Maroc. Reîntoarsă în SUA, în 1952, Doris s-a dedicat teatrului și televiziunii. Ea a apărut în mai multe programe antologice, inclusiv „Armstrong Circle Theatre”, „Goodyear Playhouse” și „Schlitz Playhouse” și a fost invitată în spectacole dramatice populare, precum „Medic”, „Cheyenne”, „Richard Diamond, Private Detective”, "Mike Hammer”, „Have Gun--Will Travel”, „Checkmate”, „Cartea de povești a lui Shirley Temple”, „Alfred Hitchcock Presents”, „Perry Mason”, „The Andy Griffith Show”, „Bonanza”, „Barnaby Jones", „Ducii de Hazzard” și mini-seria „Scruples”. În 1973, Doris s-a întors pe scenă și a primit un premiu Outer Critics Circle pentru interpretarea ei în producția „The Women” de pe Broadway. Ultimele ei roluri în film au fost în The Car (1977) și Separate Ways (1981). În plan personal, ea a fost căsătorită de trei ori: cu liderul de trupă, cântărețul Artie Shaw, din 1952 până în 1956; au divorțat; au avut un fiu, Jonathan Shaw, născut în 1954; cu producătorul Robert F. Blumofe, din 1956 până în 1959; au divorțat; cu scenaristul, producătorul Leonard B. Kaufman, din 1960 până în 2004, la moartea ei; au avut un copil. Doris a încetat din viață pe 18 iunie 2004, la vârsta de 81 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Holy Cross din Culver City, Los Angeles, California. Fiul ei și al lui Artie, Jonathan Shaw, a devenit un celebru artist de tatuaj, care a deținut cel mai vechi salon de tatuaje din Manhattan până în 2004.