Elaine May

Elaine May, pe numele adevărat Elaine Iva Berlin, s-a născut la data de 21.04.1932, în Philadelphia, Pennsylvania, SUA. Provine dintr-o familie de evrei ruși. Ambii părinți au fost actori de teatru. Tatăl ei, Jack Berlin, a fost și director de teatru și și-a condus propria companie de teatru idiș itinerantă. Mama ei a fost actrița Ida Aaron. May și-a făcut debutul pe scenă la vârsta de 3 ani. Tatăl ei a decis să o includă în spectacolele sale. Ca actriță - copil, ea a fost distribuită în roluri de băieți. Compania de teatru a făcut turnee extinse, iar May a luat parte la ele. Ea a tot schimbat școlile, s-a înscris pentru câteva săptămâni și apoi s-a mutat în alt oraș. Se presupune că May ura școala, dar îi plăcea să citească singură cărți. Subiectele ei preferate erau basmele și mitologia. Jack Berlin a murit în 1943, iar cariera lui May ca actriță - copil s-a încheiat. A fost lăsată în custodia mamei sale. Ele s-au stabilit în Los Angeles, iar May s-a înscris la Hollywood High School. În 1946, May a abandonat școala. În 1948, s-a căsătorit cu primul ei soț, inventatorul de jucării, Marvin May. Ea avea doar 16 ani la momentul căsătoriei. A păstrat numele de familie al soțului ei ca nume profesional. În 1949, May a avut singurul ei copil, Jeannie Brette May. Jeannie avea să devină mai târziu o actriță profesionistă, sub numele de Jeannie Berlin. May și soțul ei au divorțat. Ea a început să se întrețină din slujbe, precum: actriță, comediantă, regizoare de film, dramaturg, scenaristă. În 1950, May era interesată să urmeze o facultate, dar majoritatea colegiilor din California solicitau diplome de liceu. Ea nu avea diploma necesară. Aflând că Universitatea din Chicago nu avea această cerință, a făcut autostopul spre Chicago, la vremea aceea având doar 7 dolari. Odată sosită în Chicago, May a început să ia în mod informal cursuri la universitate, prin auditare, fără să se înscrie. În mod obișnuit, s-a angajat în discuții cu instructorii ei. Ea s-a certat odată cu un instructor de filozofie din cauza interpretărilor diferite ale teoriilor lui Socrate. May a fost prezentată aspirantului actor Mike Nichols (1931-2014), și el student la universitate. S-au legat de pasiunea lor comună pentru teatru. În 1955, May a devenit unul dintre membrii fondatori ai Compass Players, un grup de teatru de improvizație din Chicago. Nichols s-a alăturat grupului la scurt timp. Cei doi au format un parteneriat de lucru, dezvoltând împreună schițe de comedie improvizate. May i-a ajutat pe Compass Players să devină o trupă de comedie foarte populară, datorită talentului ei pentru satiră. În 1957, Nichols a fost rugat să părăsească Compass Players. Popularitatea sa i-a eclipsat pe majoritatea membrilor grupului și a provocat conflicte interne. May a părăsit grupul cu el. Apoi au decis să-și formeze propria echipă de stand-up comedy, „Nichols and May”. Abilitățile lor de improvizație și capacitatea de a crea materiale proaspete au impresionat publicul. În 1960, duo-ul de comedie și-a făcut debutul pe Broadway, cu spectacolul „O seară cu Mike Nichols și Elaine May”. O înregistrare a spectacolului a câștigat în 1962 „Premiul Grammy pentru cel mai bun album de comedie”. „Nichols and May” a devenit foarte popular în New York City, cântând în spectacole sold-out. De asemenea, au avut apariții la radio și televiziune și chiar au înregistrat reclame. Se pare că May a fost surprinsă de propriul ei succes. Ea își petrecuse o mare parte din viața de adult aproape de sărăcie, dar acum câștiga un venit regulat din show-business. Ea a glumit într-un interviu că era practic desculță când a ajuns la New York, iar acum trebuia să se obișnuiască să poarte tocuri înalte. În 1961, duo-ul a fost la apogeul faimei lor. Dar au decis să-și dizolve parteneriatul pentru a urma o carieră solo. Nichols a început să lucreze ca regizor de scenă pe Broadway, în timp ce May și-a început noua carieră ca dramaturg. Cea mai de succes piesă a ei a fost „Adaptation” (1969), pe care a regizat-o și ea. Pentru munca sa de regizor de teatru, a câștigat în 1969 „Premiul Outer Critics Circle, Cel mai bun regizor”. May a debutat ca regizor de film cu comedia neagră „A New Leaf” (1971). A fost o adaptare după o nuvelă de Jack Ritchie (1922-1983), care descrie povestea unui sărac ce se căsătorește cu o moștenitoare bogată pentru banii ei. Personajul principal se gândește inițial să-și ucidă soția pentru a-i moșteni averea, dar mai întâi trebuie să o protejeze de alți prădători care urmăreau banii ei. Primul ei film a avut puțin succes la box office, dar a fost lăudat de critici și a fost nominalizat la „Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film – muzical sau comedie”. Al doilea film al ei a fost comedia romantică „The Heartbreak Kid” (1972). Este vorba despre un bărbat proaspăt căsătorit care se îndrăgostește nebunește de o femeie mai tânără în timpul lunii de miere. El își urmărește interesul romantic în mod obsesiv, în ciuda tuturor semnelor că dragostea lui este neîmpărtășită și în ciuda dezaprobării tatălui protector al femeii. Filmul a fost apreciat de critici și uneori a fost listat în retrospective privind cele mai amuzante filme americane. Al treilea film al ei nu a fost o comedie, ci filmul cu gangsteri, destul de sumbru „Mikey and Nicky” (1976). Înfățișează un mafiot mic a cărui viață este în pericol, apelând la a cere ajutor de la prietenul său din copilărie. În timpul creării acestui film, May a fost implicată într-o dispută legală cu studioul de film Paramount Pictures. În cele din urmă, studioul a decis să permită doar o lansare limitată a filmului. Filmul și-a găsit un public de nișă pe piața home video, dar cariera de regizor a lui May a suferit din cauza acestei dispute. Ea a fost efectiv inclusă pe lista neagră. May a decis să se concentreze pe cariera ei de scenaristă. A avut succes cu scenariul comediei fantasy „Heaven Can Wait” (1978), despre viața de apoi a unui bărbat care a murit prematur. Filmul a fost bazat pe o piesă din 1938 a lui Harry Segall (1892-1975) și a servit, de asemenea, ca un remake al filmului clasic „Here Comes Mr. Jordan” (1941), care a fost bazat pe aceeași piesă. Filmul a câștigat aproximativ 99 de milioane de dolari la box office-ul mondial și a fost un succes în opinia criticilor. May a fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, dar premiul a fost câștigat de scenaristul rival, Oliver Stone. La începutul anilor 1980, May a lucrat în principal ca scenaristă, care a „lustruit” scrierile altor scenariști. Cel mai mare succes al ei în acest domeniu a fost comedia romantică „Tootsie” (1982), pentru care a scris mai multe scene suplimentare. Ea a încercat să revină ca regizor cu comedia de acțiune „Ishtar” (1987), care a devenit un eșec de box office pentru studioul de film Columbia Pictures. „Ishtar” a fost luat în derâdere la acea vreme drept cel mai prost film al epocii sale de mulți critici, dar a fost apărat și de o minoritate vocală de critici. De atunci a atras un public cult, care consideră că acesta este un film grozav. Cu toate acestea, eșecul filmului a pus capăt carierei lui May ca regizor de film și i-a deteriorat reputația. De asemenea, a încetat să lucreze ca scenaristă timp de câțiva ani, și a activat din nou ca actriță. După ce au lucrat împreună la Heaven Can Wait (1978) și Reds (1981), regizorul Warren Beatty a solicitat-o să scrie un film biografic despre magnatul Howard Hughes. Scenariul ei a fost unul dintre câteva pe care Beatty le-a dezvoltat de-a lungul anilor, împreună cu scenariile despre Howard Hughes de Bo Goldman și Robert Towne, printre alții. May a revenit ca scenaristă cu filmul de comedie „The Birdcage” (1996), un remake al comediei europene „La Cage aux Folles” (The Cage of Madwomen, 1978). În film, părinții deschisi homosexuali ai unui tânăr trebuie să pretindă că sunt hetero, în încercarea de a-i impresiona pe viitorii socri ai fiului lor. Filmul a câștigat aproximativ 185 de milioane de dolari la box office-ul mondial, cel mai mare succes din cariera lui mai până în acel moment. A fost nominalizată la „Premiul Writers Guild of America pentru cel mai bun scenariu adaptat”, dar premiul a fost câștigat de scenaristul rival, Billy Bob Thornton. May a avut succes de critică cu următorul ei scenariu, pentru filmul politic „Primary Colors” (1998). A fost o adaptare a romanului roman à clef „Primary Colors: A Novel of Politics” (1996) de Joe Klein. Romanul în sine a fost o versiune ficțională a campaniei prezidențiale din 1992 a lui Bill Clinton și descrie deziluzia unui lucrător idealist de campanie față de politician. May a primit a doua nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, dar premiul a fost câștigat de scenaristul rival, Bill Condon. May s-a retras din domeniul scenaristicii la sfârșitul anilor 1990. Ca actriță, a avut un rol secundar în comedia „Small Time Crooks” (2000). Pentru acest rol, ea a câștigat „Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar” la National Society of Film Critics Awards. May a fost la pensie până s-a alăturat distribuției mini-seriei de televiziune „Crisis in Six Scenes” (2016), primul ei rol de televiziune după câteva decenii. Serialul a fost creat de regizorul Woody Allen, un vechi prieten al lui May. În 2018, May a revenit în teatru, pe Broadway. Ea a jucat-o pe bătrâna Gladys Green într-o revigorare a piesei „The Waverly Gallery” (2000) de Kenneth Lonergan. În piesă, Gladys prezintă semne timpurii ale bolii Alzheimer, iar familia ei trebuie să facă față declinului ei mental. May a primit aprecieri de la critici pentru acest rol, care i-a adus premiul Tony în 2019 pentru cea mai bună actriță într-o piesă de teatru. La vârsta de 87 de ani, a fost a doua cea mai în vârstă câștigătoare a unui premiu Tony pentru actorie. În ultimii ani ai vieții, ea nu mai este foarte activă, dar rămâne o actriță populară. May a fost nominalizată de două ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat. În plan personal, ea a fost căsătorită cu Marvin May, din 1948 până în 1949; au divorțat; au o fiică, actrița Jeannie Berlin; cu Sheldon Harnick (textierul filmului Fiddler on the Roof - 1971), din 1962 până în 1963, au divorțat; cu dr. David Lee Rubinfine (psihanalistul ei), din 1964 până în 1982, la decesul lui. A fost partenera regizorului Mike Nichols câțiva ani, până la despărțirea lor mai puțin amiabilă. S-au împăcat ani mai târziu și au scris filmul The Birdcage (1996). A avut o relație și cu regizorul Stanley Donen. A fost distinsă cu o medalie națională a artei de către președintele Barack Obama pe 10.07.2013, împreună cu Tony Kushner, George Lucas și alți șapte. Ea a apărut în trei filme care au fost selectate pentru National Film Registry de Biblioteca Congresului ca fiind semnificative „cultural, istoric sau estetic”: The Graduate (1967), King: A Filmed Record...Montgomery to Memphis (1970), O frunză nouă (1971). De asemenea, a regizat un film care se află în registru: A New Leaf (1971). În 2022, la Gala premiilor Oscar, i s-a decernat un Oscar omagial pentru întreaga ei carieră artistică.