Ermanno Olmi

Regizor italian, o figură aparte în cinematograful postbelic, lipsit de exuberanța și umorul gălăgios tipic meridionale, el este cineastul afirmațiilor prudente, al declarațiilor ocolite și al mesajelor eliptice. Deși se declară îndatorat lecțiilor învățate de la De Sica, el se înrudește mai degrabă cu Antonioni. Salutat în anii '60 ca reprezentant al unei prelungiri a neorealismului, datorită preferinței pentru decoruri naturale și povestiri preluate din viața de zi cu zi a oamenilor simpli, el cultivă alegoria și simbolul pentru a realiza ceea ce singur definește drept "un cinematograf al cărui unic numitor comun este Omul". Astfel își creează reputația unui cineast care a izbutit să-l acomodeze pe Breughel într-o lume...