Eugen Harizomenov

Data și locul nașterii: 10.07.1938, Galați. Studii: Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București, 1962. Absolvent al I.A.T.C., i-a avut dascăli într-ale teatrului pe Irina Răchițeanu, Radu Beligan și Ion Olteanu. Coleg de an cu Alexandru Arșinel. A jucat o vreme pe scenele teatrelor din Turda, Cluj-Napoca, Baia-Mare, dar cea mai mare parte a vieții sale artistice s-a desfășurat la Oradea, de unde a și plecat pentru totdeauna dintre noi. O spunem cu mare părere de rău, fiindcă a fost unul din cei mai talentați actori dintotdeauna ai trupei. „Îmi plac actorii – spunea el – care au o structură intelectuală solidă, care colaborează cu regizorii, actorii cu o minte brici. La care, pe lângă talentul nativ, se vede și talentul minții”. Inteligent, sclipitor, cu umor și lecturi excelente, un talent evident pentru scenă, o personalitate puternică, originală, el ar fi putut ajunge numărul unu în orice teatru din România, dacă un păcătos viciu nu l-ar fi împiedicat să fie distribuit cu mai multă siguranță în roluri principale.Destinul a voit altfel: a jucat multe roluri, și mai mari, și mai mici, tuturor insuflându-le personalitate artistică, frumusețe lăuntrică, umor, dându-le ceva din bogata sa personalitate. Dar, pentru că nu de puține ori a pus în pericol – printr-un comportament neadecvat – soarta unor reprezentații, a fost adesea ocolit din distribuții, unde era limpede, locul său era greu de  înlocuit. A fost actorul preferat al regizorului Alexandru Colpacci – cu care a făcut câteva roluri admirabile, în spectacole de certă valoare artistică.Între anii 1971-2000, anul dispariției sale premature, Eugen Harizomenov a jucat peste o sută de roluri, într-o carieră ce s-a sfârșit, oricum, înainte de vreme. Și-a început cariera artistică cu dreptul: a fost unul din cei mai buni, mai profunzi interpreți ai lui Esop în spectacolul „Vulpea și strugurii” (de Guilherme Figueiredo). Și-a construit personajul – un gânditor autentic! – cu o inteligență briliantă, nelipsindu-l de umor, de căldură, de o oarecare șiretenie specifică minților geniale. A făcut, tot cam atunci, un Dr.Șmil (în „Apus de soare” de B.Șt.Delavrancea) care a emoționat prin devotament și sinceritate. Ion al său (din „Acești îngeri triști” de D.R.Popescu) a cucerit unanim publicul, dar și pe cronicarii prezenți în sală. A creat, apoi, sub bagheta regizorală a prietenului său Colpacci, încă destule personaje memorabile: un Bufon deștept, clarvăzător, vesel dar și plin de tristețe în priviri (în spectacolul „Regele gol” de Evgheni Șvarț), un de neuitat Dr.Birt – într-un dialog scăpărător cu Jean Săndulescu (în „Revolta de Caine” de Herman Wouk), apoi, un Diogene („Diogene câinele” de Dumitru Solomon), care a uimit prin complexitate și seriozitatea abordării unui personaj dificil, cu multe fațete, ca Diogene. A avut umor sănătos, dar și viclenie, în celebrul rol al lui Ghiță Pristanda („O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale). A construit un rol dintre cele mai bune, dându-i mult din trăsături ale unor personaje bine cunoscute de el, din lecturi, dar și din viață, în Alexandru („Balconul” de D.R.Popescu), spectacol care a fost socotit un vârf al acelei stagiuni. În rolul de mare întindere – Prisâpkin  (din „Ploșnița” de Vladamiri Maiakovski) – a făcut o creație de zile mari. Și tot cu Alexandru Colpacci a lucrat, filigranat, am zice, rolul lui Treplev (din „Pescărușul” de A.P.Cehov). Un Treplev intelectual, scriitor în devenire, sensibil, frustrat, chinuit. Minunat. În „Țarul Ivan...” de Mihail Bulgakov a găsit foarte multe trăsături specifice rușilor de o anume condiție, construind, migălos, un Miloslavski,  hoț plin de surprize, original și de mare haz. În rolul revoluționarului Lunz din superbul spectacol „Spre stele” de Leonid Andreev, a fost revoltat cu măsură, dar și plin de tristețe pentru câte idealuri mor în revoluții...Cu Sergiu Savin a lucrat, poate mai puțin, dar și-a înscris în fișa artistică, câteva roluri memorabile, atât în registrul dramatic, cât și în cel comic: un Giorgetto („Vicleniile dragostei” de G.M.Cecchi) sau un Gropar și un Comandor de un haz teribil (în „Porunca a șaptea” de Dario Fo), un Zanni Traffichino irezistibil (în comedia „Fontana Trtevi” de G.L.Bernini), dar a fost și un Vlad II misterios (elogiile spectacolului datorându-se și lui), în unanim apreciatul spectacol „Casa evantai” (de Marin Sorescu), și puternic, plin de energie șef de oști (Maercius și Marcus, în spectacolul coupé „Frumoasele sabine – Calul în senat” de Leonid Andreev), dar și un viclean și imprevizibil Goldberg (în „Aniversarea” de Harold Pinter). În „cuplu contrapunctat cu George Voinese, Eugen Harizomenov execută o paradialectică inteligentă, frizând absurdul” (scrie cronicarul în România literară). A fost un Premier senzațional, ipocrit și pervers, și plin de neprevăzut în „Dictatorul” de Al.Kirițescu. A jucat, cu același aplomb și cu egală dăruire, personaje de dramă sau comedie, roluri mari sau episodice, pentru că a fost un profesionist autentic, împiedicat, doar de păcătosul alcool, să ajungă un adevărat maestru.Cu regia nu a cochetat – efectiv a avut capacitatea și darul pedagogic să lucreze cu colegii, să le îndrume pașii pe  scenă. A făcut numeroase asistențe de regie (la „Apus de soare”, la „Casa evantai”, la „Vicleniile dragostei”, la „Titanic vals” etc.). A semnat regia unor spectacole – la unele semnând și traducerea pieselor („Nebunele vacanțe...” de Carolyn Green), și jucând Higgins – plin de umor, inteligent, un răsfățat al doamnelor – (în „Pygmalion” de G.B.Shaw), „Omul care a văzut moartea” (de Horia Lovinescu), „Tata, fata și trei crai” (de B.P.Hașdeu), „Un yankeu la Curtea regelui Arthur” (de Mark Twain).A fost și unul din actorii apreciați de Alexandru Darie. În „Jolly Joker” a interpretat trei personaje pitorești, cu simț al măsurii și dându-le identități diferite. Cu Laurian Oniga s-a aventurat să creioneze un Spiridon–Caragiale cum nu se mai făcuse, original, chiar dacă a fost contestat vehement de unii critici („O noapte furtunoasă”). A fost un Ianke de o veselie debordantă („Tache, Ianke și Cadâr” de V.I.Popa). A fost un partener egal cu marii actori invitați (Radu Beligan, Marin Moraru, Ion Caramitru, Virgil Ogășanu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu, etc.) în „Parada vedetelor” sau în alte spectacole. N-a lipsit din specolele de poezie, recitalurile devenite tradiționale la Teatrul din Oradea: spectacolele Eminescu, Mircea Dinescu, Al.Andrițoiu, Romulus Vulpescu, etc., și, de asemenea, în spectacole de revistă și cabarete.A jucat personaje pline de demnitate, importante, a întruchipat personalități cunoscute din istorie, sau personaje pitorești, unice în felul lor, în piesele prietenului său, dramaturgul Mircea Bradu: Vataul („Noapte albă”), Frizerul („Satul blestemat”), Mehmed („Vlad Țepeș în ianuarie”), Matei („Întoarcerea tatălui risipitor”), Verbőczy („Inima”). A jucat numeroase roluri – ce-i drept, secundare – în filme, în regia lui Mircea Drăgan, Francisc Munteanu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Mărgineanu, a fost doi ani (1994-1996) directorul Teatrului de Stat din Oradea, „rol” în care, din varii motive, n-a excelat.Încheiem cu cuvintele criticului Ion Cocora: [Eugen Harizomenov] este „un actor concentrat, inteligent și serios pe rol, sincer în destăinuire”, la care, criticul Mircea Morariu adaugă, cu vădită simpatie: „o personalitate artistică marcantă a Teatrului de Stat din Oradea”. (Prezentare de Elisabeta Pop)