Ion Barbu

Ion Barbu, pe numele adevărat Dan Barbilian, s-a născut la 19.03.1895, în Câmpulung Muscel, România, și a decedat la 11.08.1961, în București, România. A fost poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la Avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului. A fost fiul judecătorului Constantin Barbilian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu. Talentul său la matematică se manifestă încă din timpul liceului, când elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Dan Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. În perioada 1921-1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tubingen, Berlin. A avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin, Wilhelm Blaschke și alții. Cariera sa în matematică a continuat cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu a participat la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică de la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934). Anii petrecuți de Dan Barbilian în Germania, prieteniile din acea perioadă, sunt descrise cu lux de amănunte în cartea soției acestuia, Gerda Barbilian. În cartea biografică a soției lui Dan Barbilian, aceasta descrie situația economică foarte grea a Germaniei în anii 1920 ai secolului XX. Printre altele, în acei ani leul românesc era mai puternic decât marca germană, și, uneori, Barbilian ii invidia pe români, pentru situația economică foarte bună din România. În definitiv, Dan Barbilian s-a manifestat ca matematician mai ales contribuind la „programul de la Erlangen”, formulat de Felix Klein. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg. După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice. Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946-1951), de teoria algebrică a numerelor (1951-1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță. În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană). A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936. Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări. Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică. Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. Ca poet, în anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare. Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. El spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație. Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una dintre cele mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921. Tot în acest an pleacă la Gottingen, Germania, pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară. Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este deosebită, mai ales din pricina caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarme sau Paul Valery, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei". În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu clasifică lirica lui în trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică. Această clasificare a devenit clasică. Din prima etapă, cea a versurilor publicate în 1919-1920 în revista Sburătorul, numită convențional parnasiană, fac parte poezii, precum: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare. Din etapa baladică-orientală fac parte poeme, ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925. În etapa ermetică a poeziei lui Ion Barbu, una de încifrare a semnificațiilor, se încadrează Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare, Uvedenrode, publicate în 1925-1926. A mai publicat volumul Joc secund, în 1930, care se încadrează în lirica ermetică, prin poezii ca: Din ceas dedus, Timbru. În plan politic, Barbu a fost apolitic în viața sa, cu o excepție notabilă: în 1940 a devenit simpatizant al Gărzii de Fier (probabil din oportunism, sperând că va deveni profesor o dată cu ascensiunea lor la putere), dedicând poezii lui Corneliu Zelea Codreanu și exprimându-și idei antisemite.