Este pensionar și instructor auto pe lângă actor și specialist în calculatoare. În același timp, un partener de conversație energic, interesant. Și schimbările de domeniu de activitate nu au fost singurele din viața sa. S-a născut în Bicaz, dar nu i-a fost scris să îmbătrânească acolo. De dragul soției s-a mutat în celălalt capăt al țării, aproape de Reșița. Dar, până la urmă, un Nică adevărat ne poate surprinde, căci tocmai schimbarea e în firea lui. Ion Bocancea și-a meritat rolul.
Ion Bocancea locuiește când la Bozovici, în Caraș-Severin, când în București.
În urmă cu aproape 50 de ani, când regizoarea Elisabeta Bostan a pornit în căutarea lui Nică prin școlile generale din Moldova, pentru a pune pe „sticlă“ romanul autobiografic al lui Creangă, l-a găsit tocmai pe el, în Bicaz. Din cei 12.000 de copii „intervievați“, Bocancea a fost cel ales. O concurență destul de... consistentă, s-ar putea spune. De fapt, a trecut prin mai multe preselecții. Au rămas 10, apoi doi și, cum Nică nu era decât unul, a rămas Bocancea.
„Erau mulți copii, este adevărat. Dar eu aveam destul de multe în comun cu personajul. Dacă îmi cereai atunci să urc până în vârful unui copac, nici nu apucai să clipești și eram acolo. Ca orice copil, aveam multă energie“. După filmări și alte încercări, proba finală dintre el și celălalt potențial Nică a fost cea medicală. El era rezistent, fără antecedente, perfect. Astfel, a rămas.
În 1976 a făcut cursuri de calculatoare, de programare, la Bușteni. A lucrat apoi la un centru de calcul. Actorul cu mare succes la public a devenit, fără greutate, un om de birou. A trecut de la replici, cadre, indicații, la numere; de la faimă, la un fel de anonimat. Un fel, pentru că lumea nu uită nici acum legătura lui cu Ion Creangă.
La fiecare eveniment care „îl implică“ pe povestitorul humuleștean, Ion Bocancea apare pe lista invitaților. Cel mai adesea, vorbește depre personaj, despre autor, despre carte, despre valorile României.
Crede cu putere în cultură și îi sfătuiește mereu pe tineri să nu o arunce într-un colț întunecat al memoriei. Pe adulți, mai puțin. „Sunt invitat adesea pe la diverse activități, dar accept doar dacă este vorba de tineri, de copii. Mi s-a întâmplat să fiu invitat de oameni politici și atunci am refuzat. Nu îmi face plăcere, așa că aleg să fac ceva mai interesant sau, chiar, să nu fac nimic. Nu vreau să fiu implicat astfel. În copii, în schimb, cred și îmi face plăcere să îi întâlnesc“.
