DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE !!! A FOST UN MARE ACTOR !!!????
cbalacciu
pe 05 Septembrie 2021 21:56
Dumnezeu să-l ierte!!! A fost un mare actor și un aromân mai român decât mulți români.
carmen_angelus_romila
pe 27 Iulie 2018 10:02
Un stindard al teatrului si cinematografiei, recunoscut si ascultat chiar si in timpul Revolutiei din Decembrie si mai apoi si in parlamentul Romaniei...!
stricted
pe 16 Ianuarie 2017 11:56
A realizat peste 60 de roluri in teatru si 40 in filme. In 1975, 1979, 1981 si 1985 a obtinut premiul Cel mai bun actor al anului.
Sorin87
pe 27 Decembrie 2015 09:49
Ion Caramitru este un actor roman foarte cunoscut si longeviv pe scena cinematografiei
tatucu_alin
pe 19 Martie 2015 00:14
Cum se poate ca acest actor sa aiba doar 6,9/10?Nu-mi pot explica.De asemenea,faptul ca toti actorii romani buni au note de actori incepatori....
Ellena_Gabriella
pe 09 Martie 2013 06:27
La multi ani MAESTRE!!! Felicitari pentru intraga cariera si activitate artistica de pana acum!!
SANDA45
pe 07 Februarie 2013 21:10
Unul dintre cei mai mari actori al filmului romanesc.10/10.
ciprian34
pe 02 Februarie 2013 19:04
Da intr-adevar Ion Caramitru nu este doar un actor,el este o mare personalitate
Iulidesprefilme
pe 03 Ianuarie 2013 11:56
Mi-a plăcut în rolul lui Ştefan Luchian, în seria Liceenilor...
lili22
pe 22 Octombrie 2012 20:20
Nu poate fi adaugat pe aceeasi lista cu Toma Caragiu, Dinica, Ovidiu Iuliu Moldovan.
L-am vazut odata la Ateneu intr-un recital de poezie, a inceput sa sarjeze, voia sa faca oamenii sa rida.Din momentul acela nu mi-a mai placut.E un mediocru care s-a refugiat in posturi de conducere bine platite.Stie cineva cind iese la pensie?
Pe langa ca e director la National a pus-o pe Ilinca Tomoroveanu director artistc, pentru ca a recitat frumos din Ceausescu.
Acestui genial actor statul ii plateste o pensie de 10300 lei, un salariu de peste 6000 lei, drepturi de autor uriase, nu stim pentru ce, ca filmele in care a jucat nu intereseaza pe nimeni..
cezarika21
pe 19 August 2012 14:10
un actor talentat, cu o dictie buna, dar nu un actor genial. nu poate fi comparat cu birlic, toma caragiu, amza pellea sau dinica. asteptam de la el mai multa spontaneitate, dar rolurile lui par a fi mult exersate.
Pitbull
pe 08 Martie 2012 01:31
Ion Caramitru - Pinot noir...?
Nici vorbă - doar PINO şi atât!
...Ba nu: şi nu numai atât!
Pentru prieteni, e Pino. Pentru cei mai tineri dintre noi (din anii '80 şi pân-acum - că "Liceeni" au fost, liceeni sunt încă), este în primul rând "Socrate". Pentru cei marcaţi de ziua de 22 decembrie, 1989, e "Mircea, fă-te că lucrezi!" Pentru oamenii cu cultura la zi, e directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Iar pentru oamenii cu cultura la punct (bine pusă) este mult, mult mai mult decât toate astea la un loc.
Este Ion Caramitru.
Machidon de origine (cum îl arată şi numele), s-a născut la Bucureşti pe data de 9 martie, 1942, iar în 1964 a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", la clasa profesoarei Beate Fredanov. Şansa i-a surâs din primul moment: încă din studenţie, marele Victor Iliu l-a distribuit în rolul tânărului argat Ion Dohotaru, într-un tandem memorabil cu Ştefan Mihăilescu Brăila (smulgând ropote de aplauze cu secvenţa aratului, la Cannes), din "Comoara din Vadul Vechi" (1964) - iar un an mai târziu, şi mai marele Liviu Ciulei l-a văzut în el pe Petre cel tânăr, din "Pădurea spânzuraţilor". Deşi simple, cele două roluri, marcate de candoarea tinereţii, i-au scos imediat în evidenţă naturaleţea (floare destul de rară, în acea perioadă când actorii de film încă mai stăteau sub influenţa teatralismelor de factură clasică şi mai ales romantică - deşi nimeni nu putea fi un al doilea George Vraca), dublată de o foarte sigură stăpânire a mijloacelor de expresie, într-un stil matur şi echilibrat. Aşa că a devenit şi Romache, în "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967, Andrei Blaier), soldatul din "Baladă pentru Măriuca" (1969, Titel Constantinescu şi Constantin Neagu)... şi alţii, şi alţii. În 1975, când Mircea Mureşan i l-a oferit pe Şerbănescu, tunarul cartofor şi cam fante care-a făcut folclor cu celebra replică plină de umor negru "Ăsta nu e tata...!" (găsind printre ruinele casei, lângă cadavrul soţiei surprinsă de bombardament în pat, picioarele altcuiva), Ion Caramitru era deja un actor cunoscut, respectat şi... auto-respectat, căci nu accepta să joace orice. Chiar şi în filmele sale mai puţin ilustre, conceptul şi personajul aveau neapărat substanţă - ca agentul secret din "Oaspeţi de seară" (1976, Gheorghe Turcu), pictorul Pătraşcu din "Marele singuratic" (1976, Iulian Mihu - după romanul lui Marin Preda), sau "Casa de la miezul nopţii" (1976, Gheorghe Vitanidis). În acelaşi timp, îl compunea cu fineţe pe Pavel Dunca, din filmul de debut al lui Dinu Tănase "Trei zile şi trei nopţi" (1976, după romanul "Apa" de Alexandru Ivasiuc), pe judecătorul ambiţios, onest şi foarte uman din "Instanţa amînă pronunţarea" (1976, Dinu Cocea), ori preotul Codreanu din "Dincolo de pod" (1976, Mircea Veroiu) - apropo, aţi observat că toate aceste şase filme, nici unul tocmai de lepădat, datează din acelaşi an...?
Densitatea solicitărilor continua la fel de susţinută, aşa că nu greşim dacă, din producţia următorilor ani, selectăm doar rolurile cele mai demne de atenţie - cum ar fi: Iancu, sinistrul şi misteriosul frate semi-imaginar din "Înainte de tăcere" (1978 - filmul de debut, şi cel mai bun, al lui Visarion Alexa, după nuvela "În vreme de război", de Ion Luca Caragiale), vulnerabilul Ştefan Gheorghidiu, din "Între oglinzi paralele" (1978, Mircea Veroiu) ecranizare a "Primei nopţi de dragoste..." ("...întâia noapte de război n-a mai ecranizat-o - sau, mai bine zis, ne arată doar atât: întâia noapte, într-un singur cadru, din jumătatea secundă a romanului lui Camil Petrescu, unde eroul îşi regăseşte forţa interioară), ori Prinţul Max Hangerliu, din "Ioanide" (1980, Dan Piţa, după romanul cvasi-omonim al lui George Călinescu), un comandant legionar charismatic şi exaltat. ...Ar fi şi aici ceva important de observat: la fel ca şi în seria de filme enumerate anterior, se remarcă diversitatea caracterologică şi stilistică a rolurilor, regăsită plenar în stilul de interpretare al lui Pino - pe cât de variat, pe atât de riguros gestionat, fără excese şi formalisme, dar bogat în sondări de profunzime.
Bogăţia creaţiei lui teatrale ar face ca abordarea ei aici pe larg, aşa cum merită, să lungească acest articol nepermis de mult, aşa că mă voi rezuma doar la câteva rememorări mai degrabă anecdotice - ca de pildă spectacolul cu piesa "Elisabeta I" (1975), de Paul Foster, unde, conform concepţiei regisorale moderniste şi flexibile a lui Liviu Ciulei, actorii improvizau în draci şi, la o reprezentaţie, după o replică privitoare la criticii de teatru, Mircea Diaconu a aruncat: "Oare Radu Popescu ce-ar zice...?" Când minutele de hohote ale sălii sau potolit, Pino Caramitru, aka Sir Francis Bacon, s-a interesat cu candoare cinică: "Da' cine-i ăsta, Radu Popescu?" În anii următori, a abordat şi regia - iar în spectacolele cu "Amintiri" (1981), de Alexei Arbuzov, şi "Neînsemnaţii" (1985), de Terry Johnson, după ce actorul Constantin Brînzea a rămas în străinătate, i-a preluat el însuşi rolurile - mai semnificativ fiind celui de-al doilea caz, unde a ajuns astfel să-l interpreteze, cu un umor savuros, pe Joe DiMaggio, în tandem cu Micaela Caracaş (soţia lui şi în viaţă), aici în chip de Marilyn Monroe. (Totodată, George Oprina îl juca pe Joseph McCarthy, iar Virgil Ogăşanu, pe Albert Einstein - ce-i drept, fără a li se explicita numele, cele patru personaje figurând doar ca "Sportivul", "Actriţa", "Senatorul" şi "Savantul".)
Când eram în anul întâi de facultate, se întâmpla uneori să luăm masa împreună la bufetul din subsolul Teatrului Naţional, prilej de a ne cunoaşte treptat, şi n-am să uit ziua când mi-a citit o poezie a lui Nichita Stănescu, caldă, atunci compusă, căci tocmai îl vizitase - iar marele poet i-o dictase spontan. Mai târziu, am regăsit-o într-un volum - se intitula "Zgândăreala"; Pino o recita încercând să reproducă întrucâtva frazarea lui Nichita (recunoscând, totodată, că acesta era, în fond, inimitabil).
Şi a sosit momentul celui mai mare rol de film din viaţa lui.
Nu neapărat cel mai bun film al lui Nicolae Mărgineanu (personal, îl prefer pe primul, cel de debut în regie), "Ştefan Luchian" trăia, dincolo de frumuseţea imaginii şi rafinamentul regiei, în primul rând prin compoziţia lui Caramitru, urmărind destinul marelui pictor, de la floarea tinereţii (când încă nu-i dădea nimeni atenţie), până la decrepitudinea senectuţii premature, precipitată de boală şi sărăcie, (când în sfârşit i se recunoştea valoarea). Rămâne de neuitat expresivitatea multor secvenţe din acest segment final, ca efortul de a picta cu pensulele legate de mâini, sprijinit de tânărul jucat de Florin Vasilescu, confruntarea cu escrocul care încearcă să-i ia, prin şantaj, două tablouri (splendidă compoziţie a lui Victor Rebengiuc), sau acel lung şi sfâşietor schimb de priviri, printre zăbrelele gardului, între Luchian cel decăzut şi fosta lui mare iubire, acum căsătorită (Maria Ploae).
S-ar mai distinge rolul de compoziţie al tatălui natural şi indolent care, prea târziu, revine să-şi revendice măcar afectiv fiica, reuşind doar să tulbure viaţa unei familii unite, din "Promisiuni" (1985, Elisabeta Bostan), Radu Comşa, din "Întunecare" (1986, Alexandru Tatos) - şi, desigur, arhicunoscutul Socrate, dirigintele înţelept şi prietenos din primele trei filme ale serialului lui Nicolae Corjos început cu "Declaraţie de dragoste" (1985) şi continuat cu "Liceenii" (1986) şi "Extemporal la dirigenţie" (1987 - care ar fi trebui să se intituleze "Iubirile lui Socrate"). Rolul era simplu şi rutinier, dar avea o umanitate care le mergea tuturor la suflet - şi, lucrând împreună pe platou, i-am putut descoperi, pe lângă amiciţia legată în anii trecuţi, şi modul relaxat, colegial şi amuzant de a relaţiona cu restul actorilor şi al echipei - bunăoară, la "Declaraţie de dragoste", se tachina încontinuu cu Tamara Buciuceanu, făcându-ne să nu mai putem filma de-atâta râs, iar la "Liceenii", după câteva ore în care arseserăm gazul de pomană aşteptând aia şi aia şi ailaltă, ca să se poată trage primul cadru al zilei, a anunţat senin: "Eu mai filmez cinci minute şi plec acasă..." (cine ştie bancul cu Cotoiul şi Pisoiul pe acoperiş înţelege şi ce cuvânt fusese înlocuit cu "filmez"...!)
Deşi nesemnificative profesional, merită să fie menţionate măcar în treacăt rolurile sale din cele peste zece filme străine, la care a putut avea acces după 1989 - în primul rând anarhistul din "Kafka" (1991, Steven Soderbergh), Zosimov, din "Mission: Impossible" (1996, Brian De Palma), şi mai ales Contele Fontana din "Amen" (2002, Costa Gavras). Sunt binevenite şi dat fiind că n-a mai apărut în filme româneşti, de la Revoluţie încoace - când a jucat un rol deja celebru, continuat şi prin cunoscuta sa activitate politică ulterioară, pe care o putem sintetiza într-o frază vizionară şi de cel mai bun augur: "Monarhia salvează România!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7-8 martie, 2012
Bucureşti, România
xerses
pe 29 Mai 2011 18:32
Excelent actor al romanilor.Nimeni nu-i poate contesta talentul.
prichindeliza
pe 09 Martie 2011 16:59
La multi ani ,maestre!Sa ne bucurati ochii,inimile,sufletele inca 100 de ani de acum incolo ....Sanatate multa!
Elliss
pe 23 Ianuarie 2011 22:38
Aceasta nota i-o dau facand un echilibru ca om si ca actor,ca actor este formidabil,dar ca om ........Am vazut cum s-a comportat cu trupul neansufletit al maestrului Dinica si al lui Adrian Pintea,nu a vrut nici sa-i lase in Teatrul National,dar nici sa le dea un loc de veci la cimitirul Bellu,pe aleea artistilor ,desi erau locurile Uniter.Imi pare rau,dar mai mult nu pot sa-i dau
cetateanu
pe 10 Septembrie 2010 19:30
Un actor foarte bun si o mare personalitate.A reusit multe roluri bune in cariera si a filmat si in afara sau coproductii.Personal mi-a placut foarte mult in rolul lui ,,Socrate'' cum era poreclit in seria cu ,,Liceieni" chiar daca nu este cel mai bun sau cel mai complex rol din cariera.
ALec955
pe 28 Martie 2010 22:18
Nu am cuvinte pentru acest om...este pur si simplu GENIAL!!!CEL MAI MARE ACTOR AL NOSTRU!!!CHIAR CEL MAI MARE...SI UN OM DE CULTURA EMINENT!!!IL ADOR!!DI IL VENEREZ!!!este chiar cel mai tare:D!
pe 05 Mai 2008 01:11
Ma inclin in fata talentului sau si sugerez iubitorilor de teatru sa-i urmareasca evolutia in Eduard al-III-lea de W. Shakespeare. Exceptional!
pe 05 Mai 2008 01:11
Ma inclin in fata talentului sau si sugerez iubitorilor de teatrului sa-i urmareasca evolutia in Eduard al-III-lea. Exceptional!
pe 03 Februarie 2008 22:02
D-l Ion Caramitru-un actor plin de noblete,talentat.
Universul filmului si al teatrului romanesc este mai bogat datorita acestui mare actor.
pe 21 Decembrie 2007 21:05
ION CARAMITRU este un mare actor, un intelectual cu o cultura inalta, foarte implicat in viata culturala, dar si sociala.Felicitari pentru activitatea sa, de la UNITER si TNB!Conferintele de duminica sunt foarte pretioase pentru trezirea constiintei de sine a acestui popor,dar din pacate, ele se intampla numai in Bucuresti.In opinia mea aceste evenimente ar trebui transmise in direct,in toata tara.
pe 18 Iulie 2007 11:28
Ion Caramitru
Excelent ca actor 5 stele fara dubii.
No comment spre derizoriu ca urmare "piesei jucate" alaturi de Mircea Dinescu la TVR.
Ramane dezolanta replica sa:
"Fa-te ca lucrezi!"
- Oare a cerut scuze poporului roman pentru demagogia tipica regimului impotriva caruia vezi Doamne lupta?
Daca eram in locul lui eu as fi cerut sa-mi fie permisa transmiterea scuzeleor tot pe TVR1 si apoi ma retrageam la manastire vreme de vreo cativa ani buna, sa nu se mai auda de mine.
Dar omul politic Caramitru este scolit si el la aceleasi scoli ca multi altii pe aceste meleaguri mioritice.
pe 20 Aprilie 2007 21:45
Ion Caramitru este un actor genial, unul dintre cei mai mari din intreaga istorie a teatrului si a cinematografiei romanesti.(Nu agreez clasamentele, dar daca as fi obligat sa fac unul, l-as situa pe Caramitru pe locurile
1-2. Sa nu-mi cereti sa-l numesc pe celalat!)In teatru a realizat roluri memorabile, dar in cinematografie nu sunt sigur ca a capatat un rol pe masura marelui sau har. Poate in "Luchian", poate in "Despre o anumita fericire"...Talentul sau este insotit totdeauna de o stralucitoare, incomparabila inteligenta. Copil fiind, ascultam la radio piese de teatru in care era distribuit acest urias actor. Vocea lui magica mi-a iluminat copilaria. Daca printre marile mele bucurii se afla prietenia cu Tompa Gabor - in timpul satisfacerii stagiului militar -, una dintre cele mai mari frustrari pe care le traiesc este ca nu i-am cunoscut personal pe Gabriel Garcia Marquez, Ioan Paul al II-lea, Ion Caramitru si... Stefan Iordache. Ma bucur sa constat ca Ion Caramitru ramane vesnic tanar...
Serban Tomsa, scriitor
pe 27 August 2006 10:25
Unul din marii nostrii actori! rolul care l-a "prins" extraordinar........ SOCRATE.
pe 01 Iulie 2004 05:45
Un actor mare care mi-a placut in special in filmul Declaratie de dragoste, si Ecaterina Teodoroiu si care stapaneste arta dictiei foarte bine, degajând simplitate, inteligenta si armonie.Va doresc multa sanatate si putere de munca.
L-am vazut odata la Ateneu intr-un recital de poezie, a inceput sa sarjeze, voia sa faca oamenii sa rida.Din momentul acela nu mi-a mai placut.E un mediocru care s-a refugiat in posturi de conducere bine platite.Stie cineva cind iese la pensie?
Pe langa ca e director la National a pus-o pe Ilinca Tomoroveanu director artistc, pentru ca a recitat frumos din Ceausescu.
Acestui genial actor statul ii plateste o pensie de 10300 lei, un salariu de peste 6000 lei, drepturi de autor uriase, nu stim pentru ce, ca filmele in care a jucat nu intereseaza pe nimeni..
Nici vorbă - doar PINO şi atât!
...Ba nu: şi nu numai atât!
Pentru prieteni, e Pino. Pentru cei mai tineri dintre noi (din anii '80 şi pân-acum - că "Liceeni" au fost, liceeni sunt încă), este în primul rând "Socrate". Pentru cei marcaţi de ziua de 22 decembrie, 1989, e "Mircea, fă-te că lucrezi!" Pentru oamenii cu cultura la zi, e directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Iar pentru oamenii cu cultura la punct (bine pusă) este mult, mult mai mult decât toate astea la un loc.
Este Ion Caramitru.
Machidon de origine (cum îl arată şi numele), s-a născut la Bucureşti pe data de 9 martie, 1942, iar în 1964 a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", la clasa profesoarei Beate Fredanov. Şansa i-a surâs din primul moment: încă din studenţie, marele Victor Iliu l-a distribuit în rolul tânărului argat Ion Dohotaru, într-un tandem memorabil cu Ştefan Mihăilescu Brăila (smulgând ropote de aplauze cu secvenţa aratului, la Cannes), din "Comoara din Vadul Vechi" (1964) - iar un an mai târziu, şi mai marele Liviu Ciulei l-a văzut în el pe Petre cel tânăr, din "Pădurea spânzuraţilor". Deşi simple, cele două roluri, marcate de candoarea tinereţii, i-au scos imediat în evidenţă naturaleţea (floare destul de rară, în acea perioadă când actorii de film încă mai stăteau sub influenţa teatralismelor de factură clasică şi mai ales romantică - deşi nimeni nu putea fi un al doilea George Vraca), dublată de o foarte sigură stăpânire a mijloacelor de expresie, într-un stil matur şi echilibrat. Aşa că a devenit şi Romache, în "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967, Andrei Blaier), soldatul din "Baladă pentru Măriuca" (1969, Titel Constantinescu şi Constantin Neagu)... şi alţii, şi alţii. În 1975, când Mircea Mureşan i l-a oferit pe Şerbănescu, tunarul cartofor şi cam fante care-a făcut folclor cu celebra replică plină de umor negru "Ăsta nu e tata...!" (găsind printre ruinele casei, lângă cadavrul soţiei surprinsă de bombardament în pat, picioarele altcuiva), Ion Caramitru era deja un actor cunoscut, respectat şi... auto-respectat, căci nu accepta să joace orice. Chiar şi în filmele sale mai puţin ilustre, conceptul şi personajul aveau neapărat substanţă - ca agentul secret din "Oaspeţi de seară" (1976, Gheorghe Turcu), pictorul Pătraşcu din "Marele singuratic" (1976, Iulian Mihu - după romanul lui Marin Preda), sau "Casa de la miezul nopţii" (1976, Gheorghe Vitanidis). În acelaşi timp, îl compunea cu fineţe pe Pavel Dunca, din filmul de debut al lui Dinu Tănase "Trei zile şi trei nopţi" (1976, după romanul "Apa" de Alexandru Ivasiuc), pe judecătorul ambiţios, onest şi foarte uman din "Instanţa amînă pronunţarea" (1976, Dinu Cocea), ori preotul Codreanu din "Dincolo de pod" (1976, Mircea Veroiu) - apropo, aţi observat că toate aceste şase filme, nici unul tocmai de lepădat, datează din acelaşi an...?
Densitatea solicitărilor continua la fel de susţinută, aşa că nu greşim dacă, din producţia următorilor ani, selectăm doar rolurile cele mai demne de atenţie - cum ar fi: Iancu, sinistrul şi misteriosul frate semi-imaginar din "Înainte de tăcere" (1978 - filmul de debut, şi cel mai bun, al lui Visarion Alexa, după nuvela "În vreme de război", de Ion Luca Caragiale), vulnerabilul Ştefan Gheorghidiu, din "Între oglinzi paralele" (1978, Mircea Veroiu) ecranizare a "Primei nopţi de dragoste..." ("...întâia noapte de război n-a mai ecranizat-o - sau, mai bine zis, ne arată doar atât: întâia noapte, într-un singur cadru, din jumătatea secundă a romanului lui Camil Petrescu, unde eroul îşi regăseşte forţa interioară), ori Prinţul Max Hangerliu, din "Ioanide" (1980, Dan Piţa, după romanul cvasi-omonim al lui George Călinescu), un comandant legionar charismatic şi exaltat. ...Ar fi şi aici ceva important de observat: la fel ca şi în seria de filme enumerate anterior, se remarcă diversitatea caracterologică şi stilistică a rolurilor, regăsită plenar în stilul de interpretare al lui Pino - pe cât de variat, pe atât de riguros gestionat, fără excese şi formalisme, dar bogat în sondări de profunzime.
Bogăţia creaţiei lui teatrale ar face ca abordarea ei aici pe larg, aşa cum merită, să lungească acest articol nepermis de mult, aşa că mă voi rezuma doar la câteva rememorări mai degrabă anecdotice - ca de pildă spectacolul cu piesa "Elisabeta I" (1975), de Paul Foster, unde, conform concepţiei regisorale moderniste şi flexibile a lui Liviu Ciulei, actorii improvizau în draci şi, la o reprezentaţie, după o replică privitoare la criticii de teatru, Mircea Diaconu a aruncat: "Oare Radu Popescu ce-ar zice...?" Când minutele de hohote ale sălii sau potolit, Pino Caramitru, aka Sir Francis Bacon, s-a interesat cu candoare cinică: "Da' cine-i ăsta, Radu Popescu?" În anii următori, a abordat şi regia - iar în spectacolele cu "Amintiri" (1981), de Alexei Arbuzov, şi "Neînsemnaţii" (1985), de Terry Johnson, după ce actorul Constantin Brînzea a rămas în străinătate, i-a preluat el însuşi rolurile - mai semnificativ fiind celui de-al doilea caz, unde a ajuns astfel să-l interpreteze, cu un umor savuros, pe Joe DiMaggio, în tandem cu Micaela Caracaş (soţia lui şi în viaţă), aici în chip de Marilyn Monroe. (Totodată, George Oprina îl juca pe Joseph McCarthy, iar Virgil Ogăşanu, pe Albert Einstein - ce-i drept, fără a li se explicita numele, cele patru personaje figurând doar ca "Sportivul", "Actriţa", "Senatorul" şi "Savantul".)
Când eram în anul întâi de facultate, se întâmpla uneori să luăm masa împreună la bufetul din subsolul Teatrului Naţional, prilej de a ne cunoaşte treptat, şi n-am să uit ziua când mi-a citit o poezie a lui Nichita Stănescu, caldă, atunci compusă, căci tocmai îl vizitase - iar marele poet i-o dictase spontan. Mai târziu, am regăsit-o într-un volum - se intitula "Zgândăreala"; Pino o recita încercând să reproducă întrucâtva frazarea lui Nichita (recunoscând, totodată, că acesta era, în fond, inimitabil).
Şi a sosit momentul celui mai mare rol de film din viaţa lui.
Nu neapărat cel mai bun film al lui Nicolae Mărgineanu (personal, îl prefer pe primul, cel de debut în regie), "Ştefan Luchian" trăia, dincolo de frumuseţea imaginii şi rafinamentul regiei, în primul rând prin compoziţia lui Caramitru, urmărind destinul marelui pictor, de la floarea tinereţii (când încă nu-i dădea nimeni atenţie), până la decrepitudinea senectuţii premature, precipitată de boală şi sărăcie, (când în sfârşit i se recunoştea valoarea). Rămâne de neuitat expresivitatea multor secvenţe din acest segment final, ca efortul de a picta cu pensulele legate de mâini, sprijinit de tânărul jucat de Florin Vasilescu, confruntarea cu escrocul care încearcă să-i ia, prin şantaj, două tablouri (splendidă compoziţie a lui Victor Rebengiuc), sau acel lung şi sfâşietor schimb de priviri, printre zăbrelele gardului, între Luchian cel decăzut şi fosta lui mare iubire, acum căsătorită (Maria Ploae).
S-ar mai distinge rolul de compoziţie al tatălui natural şi indolent care, prea târziu, revine să-şi revendice măcar afectiv fiica, reuşind doar să tulbure viaţa unei familii unite, din "Promisiuni" (1985, Elisabeta Bostan), Radu Comşa, din "Întunecare" (1986, Alexandru Tatos) - şi, desigur, arhicunoscutul Socrate, dirigintele înţelept şi prietenos din primele trei filme ale serialului lui Nicolae Corjos început cu "Declaraţie de dragoste" (1985) şi continuat cu "Liceenii" (1986) şi "Extemporal la dirigenţie" (1987 - care ar fi trebui să se intituleze "Iubirile lui Socrate"). Rolul era simplu şi rutinier, dar avea o umanitate care le mergea tuturor la suflet - şi, lucrând împreună pe platou, i-am putut descoperi, pe lângă amiciţia legată în anii trecuţi, şi modul relaxat, colegial şi amuzant de a relaţiona cu restul actorilor şi al echipei - bunăoară, la "Declaraţie de dragoste", se tachina încontinuu cu Tamara Buciuceanu, făcându-ne să nu mai putem filma de-atâta râs, iar la "Liceenii", după câteva ore în care arseserăm gazul de pomană aşteptând aia şi aia şi ailaltă, ca să se poată trage primul cadru al zilei, a anunţat senin: "Eu mai filmez cinci minute şi plec acasă..." (cine ştie bancul cu Cotoiul şi Pisoiul pe acoperiş înţelege şi ce cuvânt fusese înlocuit cu "filmez"...!)
Deşi nesemnificative profesional, merită să fie menţionate măcar în treacăt rolurile sale din cele peste zece filme străine, la care a putut avea acces după 1989 - în primul rând anarhistul din "Kafka" (1991, Steven Soderbergh), Zosimov, din "Mission: Impossible" (1996, Brian De Palma), şi mai ales Contele Fontana din "Amen" (2002, Costa Gavras). Sunt binevenite şi dat fiind că n-a mai apărut în filme româneşti, de la Revoluţie încoace - când a jucat un rol deja celebru, continuat şi prin cunoscuta sa activitate politică ulterioară, pe care o putem sintetiza într-o frază vizionară şi de cel mai bun augur: "Monarhia salvează România!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7-8 martie, 2012
Bucureşti, România
Universul filmului si al teatrului romanesc este mai bogat datorita acestui mare actor.
Excelent ca actor 5 stele fara dubii.
No comment spre derizoriu ca urmare "piesei jucate" alaturi de Mircea Dinescu la TVR.
Ramane dezolanta replica sa:
"Fa-te ca lucrezi!"
- Oare a cerut scuze poporului roman pentru demagogia tipica regimului impotriva caruia vezi Doamne lupta?
Daca eram in locul lui eu as fi cerut sa-mi fie permisa transmiterea scuzeleor tot pe TVR1 si apoi ma retrageam la manastire vreme de vreo cativa ani buna, sa nu se mai auda de mine.
Dar omul politic Caramitru este scolit si el la aceleasi scoli ca multi altii pe aceste meleaguri mioritice.
1-2. Sa nu-mi cereti sa-l numesc pe celalat!)In teatru a realizat roluri memorabile, dar in cinematografie nu sunt sigur ca a capatat un rol pe masura marelui sau har. Poate in "Luchian", poate in "Despre o anumita fericire"...Talentul sau este insotit totdeauna de o stralucitoare, incomparabila inteligenta. Copil fiind, ascultam la radio piese de teatru in care era distribuit acest urias actor. Vocea lui magica mi-a iluminat copilaria. Daca printre marile mele bucurii se afla prietenia cu Tompa Gabor - in timpul satisfacerii stagiului militar -, una dintre cele mai mari frustrari pe care le traiesc este ca nu i-am cunoscut personal pe Gabriel Garcia Marquez, Ioan Paul al II-lea, Ion Caramitru si... Stefan Iordache. Ma bucur sa constat ca Ion Caramitru ramane vesnic tanar...
Serban Tomsa, scriitor