Jacques Deray, născut Jacques Desrayaud, (n. 19 februarie 1929, Lyon, Rhône, Franța – d. 9 august 2003, Boulogne-Billancourt, Franța) a fost un regizor de film francez. Specializat în filme polițiste, a cunoscut perioada sa de glorie în anii 1970, regizând producții cu Alain Delon și Jean-Paul Belmondo. Jacques Deray și-a început cariera ca actor, interpretând roluri mici în filme. În 1953, a devenit asistent de regie, lucrând alături de Gilles Grangier, Luis Buñuel și Jules Dassin. A debutat ca regizor în 1960 cu Le Gigolo, o drama psihologică avându-i în distribuție pe Alida Valli și Jean-Claude Brialy. Cel de-al doilea film al său, Rififi à Tokyo (1963), un film polițist turnat integral în Japonia, a fost bine primit de critică, dar nu a cunoscut un succes comercial semnificativ. Cu toate acestea, Deray și-a confirmat talentul de tehnician al regiei pentru filme de gen, în special polițiste. Abia în 1969, odată cu succesul filmului Piscina, Jacques Deray a fost recunoscut ca un cineast de prim rang, devenind un regizor popular. Acest film a marcat începutul colaborărilor sale îndelungate cu actorul Alain Delon și scenaristul Jean-Claude Carrière. Filmul următor regizat de Jacques Deray, Borsalino, este produs de Alain Delon și îi reunește pe Delon și Jean-Paul Belmondo, cei mai populari actori francezi ai epocii. Destul de violent pentru standardele cinematografiei franceze de atunci, Borsalino oferă o evocare a lumii interlope din Marsilia anilor 1930. Inspirat din cartea Bandits à Marseille de Eugène Saccomano, filmul a fost cel mai mare succes popular al lui Deray, atât în Franța, cât și pe plan internațional. În Statele Unite, Borsalino a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin. De asemenea, semnează o continuare a filmului Borsalino, intitulată Borsalino and Co., în care doar Delon apare. Filmul nu are același impact ca predecesorul său. Printre alte filme notabile ale acestei perioade se numără Povestea unui polițist, care relatează urmărirea gangsterului Émile Buisson de către polițistul Roger Borniche, și Un fluture pe umăr, un film polițist de inspirație kafkiană, avându-l în rol principal pe Lino Ventura. La începutul anilor 1980, Deray îl regăsește pe Delon și cunoaște un mare succes popular semnând Trei oameni periculoși, Trois hommes à abattre, o adaptare a unui roman noir de Jean-Patrick Manchette. În ciuda unor critici moderate, obține un succes și mai mare cu Le Marginal, avându-l de această dată pe Jean-Paul Belmondo în rol principal. Deray regizează și On ne meurt que deux fois, un film noir inspirat dintr-un roman de Robin Cook, în care Michel Serrault și Charlotte Rampling împart rolurile principale. Deși a fost nominalizat de opt ori, filmul nu a câștigat niciun premiu César, dar a obținut premiul juriului la Festivalul Mondial de Film de la Montreal. Belmondo și Deray colaborează pentru a patra și ultima oară la Le Solitaire, însă de această dată succesul este sub așteptări. Deray se îndepărtează de genul său de predilecție, filmul polițist, realizând drama sentimentală Maladie d'amour și drama psihologică Les Bois noirs. Cineast discret, sfârșitul carierei sale va fi considerat dezamăgitor de critici, iar ultimul său film, L'Ours en peluche, deși inspirat dintr-o carte de Georges Simenon, este primit foarte prost. Deray se dedică apoi exclusiv televiziunii. În 1981 a fost președintele juriului la cea de-a 34-a ediție a Festivalului de la Cannes. În 1998 a fost președintele juriului la Festivalul de film rus de la Honfleur. Jacques Deray a fost căsătorit din 12 iunie 1998 cu actrița, producătoarea Agnès Vincent Deray.
Premiul Jacques-Deray Creat în 2005 în memoria lui Jacques Deray, care a fost vicepreședinte al Institutului Lumière până la dispariția sa, Premiul Jacques-Deray recompensează cel mai bun film polițist francez al anului sau un cineast remarcabil în acest gen. Printre primii laureați se numără "36, quai des Orfèvres" de Olivier Marchal, "De battre mon cœur s'est arrêté" de Jacques Audiard, "Ne le dis à personne" de Guillaume Canet, "Le Deuxième Souffle" de Alain Corneau și "Polisse de Maïwenn" (2012).
