Născut pe 1 octombrie 1935, în comuna Tudor Vladimirescu din județul Galați, Mitică Iancu și-a manifestat din copilărie înclinația spre comedie. A urmat Liceul Metalurgic din Galați, începându-și activitatea profesională la uzinele Semănătoarea din București și apoi la Sondele de petrol din Moinești, dar adevăratul său vis și-l împlinește în 1959, la 24 de ani, când intră la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
Perfecționându-și talentul sub aripa maestrului Ion Șahighian, Mitică Iancu a făcut parte dintr-o generație de aur a teatrului românesc, avându-i colegi de generație pe Irina Petrescu, Ștefan Iordache, Virgil Andriescu, Alexandrina Halic, Valentin Uritescu și mulți alții.
Și-a început cariera pe scena Teatrului de Stat din Bacău, iar din 1964 devine actor al Teatrului Dramatic Galați. A avut șansa să joace pe aceeași scenă cu maestrul Birlic (în piesa „Conu Leonida față cu reacțiunea“) de la care a învățat, după cum singur declara, să rezoneze cu spectatorii, „să asculte, în tot ce făcea pe scenă, de glasul inimii“. A întruchipat pe scenă numeroase roluri, de la Coana Chirița, într-o versiune inedită, plină de vervă și har până la cunoscutul soldat Svejk. Mitică Iancu poate fi văzut și astăzi în filme precum Avaria (1971), Pe firul apei (1978), Tridentul nu răspunde (1980), Convoiul (1981), Baloane de curcubeu (1982), Balanța (1992) sau în filmul de televiziune Capul de rățoi (1992).
„Viața este o scenă pe care puțini reușim să o cucerim“ spunea Mitică Iancu, iar actorul și omul Mitică Iancu a reușit cu siguranță să se împlinească atât pe scena Teatrului Dramatic din Galați, cât și alături de familia sa, căreia i-a ales drept blazon floarea soarelui, „oglinda gândurilor bune, a idealurilor simple“. Destinul i-a curmat viața înainte de vreme, la 4 februarie 2001, într-un accident tragic, în satul natal. În semn de respect și pentru a-i păstra amintirea veșnică, concetățenii săi din comuna Tudor Vladimirescu au dat numele său Căminului cultural din localitate.
Având darul de a aduce zâmbetul pe chipurile spectatorilor, reușind în același timp să rămână în limitele autenticului și firescului, și-a cucerit pentru totdeauna un loc în inimile celor care au avut fericirea să îl vadă pe scenă sau în filme.