Petrică Popa, fiu al lui Teodor și Ana, s-a născut la Hunedoara pe 3 iulie 1929 într-o familie de cărturari ardeleni. Tatăl un împătimit profesor de limba și literatura română, preocupat de istorie a publicat primele cărți documentate despre Iancu de Hunedoara și Castelul Corvineștilor.
Pasionat și de teatru a organizat și regizat spectacole la Gimnaziul de băieți, al cărui director era. Astfel că fiul, de mic a luat contact cu atmosfera unui spectacol. Mama, din veche spiță de preoți Greco-catolici, s-a dedicat creșterii celor 5 copii în spiritul iubirii de neam, a cinstei, demnității și bunei cuviințe, marcând trainic structura morală a acestora.
Copilăria: cei 12 ani petrecuți la Hunedoara i-au oferit ocazia de a avea o copilărie minunată.În anul 1941 familia s-a mutat în Timișoara, unde Petrică Popa a urmat cursurile unui liceu de elită “Constantin Diaconovici Loga” acolo dobândind o solidă cultură generală. Fiind înzestrat cu sensibilitate, fantezie, cu simț al umorului și expresivitate mimică deosebită, a avut de timpuriu o opțiune clară și o puternică chemare spre artă, astfel că: în paralel cu liceul a frecventat cursurile Conservatorului de Artă.Facultatea de Teatru – Secția Dramă-Comedie la Institutul de Artă din Timișoara - absolvită în anul 1949, unde a avut șansa să studieze arta actorului cu 2 artiști de mare cultură și talent, Lilly Bulandra și Ștefan Braborescu, care l-au învățat nu doar necesarele noțiuni și practici actoricești, ci și respectul pentru artă, răspunderea pentru ceea ce oferi publicului, marea conștiinciozitate în pregătirea profesională.După Război a activat la Tineretul Țărănist și Asociația Creștină a Tinerilor-YMCA. A făcut trupa “Veselia” cu care s-a deplasat în comunele mărginașe Timișoarei, în timp ce urma Conservatorul de artă în paralel cu liceul. A activat si la Teatrul de Păpuși din Timișoara in 1949, pe când era studentul d-nei Florica Teodoru. Debutul ca actor a avut loc la Teatrul de Stat din Turda unde a colaborat cu regizori importanți ai acelei perioade: Val Mugur și Ion Olteanu.
A fost descoperit și adus la București în 1954 de către Ion Șahighian (reputat regizor, șef de școală, mentor al mai multor generații de actori) la Teatrul Armatei, în prezent Teatrul “Nottara”, scenă pe care a jucat timp de 52 de ani neîntrerupți. Tânărul actor și-a dobândit repede valențele artistice, cultura și inteligența l-au ajutat să-și creeze lungul șir de tipuri umane de cea mai mare diversitate, impunându-se treptat prin talent, muncă și perseverență, cât și prin decență, modestie, bună creștere.
Distribuit de către Lucian Pintilie în piesa “Așa va fi” de C. Simenov, în rolul Vasea, interpretarea sa a fost evidențiată printr-un premiu la Festivalul Tinerilor actori din 1957.
Au urmat roluri interesante, pitorești care aveau o notă distinctă în ansamblul comediilor de mare success la public ca: “Pygmalion” de G. B. Shaw, “Sonet pentru o păpușă” de Sergiu Fărcășan, “Sentimente și naftalină” de S. Drăgușanu, “Întâlnire la Senlis” de J. Anoulih, “Oameni feluriți” de A. Holban. De asemenea roluri de compoziție comică dar și dramatică în piese ca “Gaițele” de Al. Chirițescu, “Livada de vișini” de A. P. Cehov, “Rețeta Macropulos” de K. Capek, “Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, “O lună la țară” de Turgheniev, “Timon din Atena” de Shakespeare, “Antonius și Cleopatra” de Shakespeare.
După interpretarea de excepție a lui Calandro din “Calandria” – piesa cardinalului B. D. da Bibiena din Renașterea Italiană (în rolul unui bogataș corupt și onctuos de o odioasă moralitate) a urmat rolul Mihalache Dometie din “Martorii sunt de față” de V. Stoenescu, portret atât de autentic și expresiv nuanțat, bine particularizat din cuprinzătoarea tagmă a proștilor, veleitarilor, ipocriților din totdeauna, rol distins cu premiu de interpretare la Festivalul teatrului istoric de la Craiova 1986.
A fost aplaudat în spectacole de mare success, deosebit de longevive precum: “Băieții veseli” de H. Nicolaide, “Adio Charlie” de G. Axelrod, “Idioata” de M. Achard, “Călătorie cu scandal” de Labiche, “Mizerie și noblețe” de E. Scarpetta.
In anul 1984 la reluarea piesei “Citadela Sfărâmată” de Horia Lovinescu presa a remarcat siguranța și ineditul interpretării avocatului Grigore Dragomirescu ridicol și prăfuit. Cu totul alte tipuri umane au fost Polonius din parafraza după Hamlet “Rosenkranz și Guilderstern” de Tom Stopard sau Rectorul de Clausat din “Laurii domnului Schutz” de J. N. Fenwick, Anselm din “Avarul” de Molière sau Episcopul Folliot din “Thomas Becket” de J. Anouilh.
O clară reușită, general recunoscută a fost interpretarea lui Ipingescu din “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale în regia lui Dan Micu (spectacol premiat în 1987). A cântat și a dansat în musicaluri ca “Lady X”, “Cuibul”,”Sus pe acoperiș în sac”, “Miresele căpitanului”.
Dar câtă muncă, studiu și documentare, rezistență fizică și nervoasă, câtă risipă de fantezie comică, pătrundere psihologică și bineînțeles cât har al interpretării pretindea fiecare creație de acest gen, căci “actorul de pe scenă nu joacă și nici nu se joacă, ci trăiește cu adevărat, se consumă ca o torță și din el nu mai rămâne la sfârșitul spectacolului decât amintirea unui om care s-a dăruit semenilor săi”. Petrică Popa nu se repeta în roluri, chiar dacă erau apropiate ca structură interioară, de fiecare dată căuta aspecte noi, în compozițiile sale, cu tact artistic și bun gust.
În cei peste 50 de ani în care a activat pe scena Teatrului “Nottara” a avut multe satisfacții dar și dezamăgiri. O viață plină în care nimic nu i-a știrbit bonomia, a rămas mereu tânăr și la fel de generos. A fost o memorie vie a teatrului.
