PUIU MAXIMILIAN (tatal lui Mihai „Puiu“ Maximilian,sotul Stelei Popescu).
O figură a vieţii teatrale bucureştene, la Braşov
Puiu Maximilian, om de teatru complex, cu multe însuşiri şi inepuizabilă energie, cu o experienţă acumulată în mai multe trupe din Capitală, iar în anii războiului şi la Teatrul Naţional din Cluj aflat în refugiu la Timişoara, el a ştiut şi a putut să imprime un ritm de lucru intens activităţii trupei (şi am văzut în ce condiţii) şi a contribuit la conturarea unei atmosfere de solidaritate şi exigenţă profesională, care a dat roade. Istoricul loan Massoff îl prezintă astfel: „o «figură» a vieţii teatrale bucureştene; fiu al marelui actor Velimir Maximilian dintr‑o primă căsătorie, autor de piese şi reviste de actualitate, textier, regizor, actor, organizator de ansambluri teatrale – şi toate acestea nu fără aplicaţie şi ingeniozitate“ (Teatrul românesc, vol. VIII, p. 413). Cu o activitate prodigioasă, aproape fără odihnă, cu planări pe mai multe scene, în diverse oraşe („Alhambra“, „Savoy“, „Maria Filotti“, „Giuleşti“, Bucureşti, Timişoara, Teatrul Naţional din Cluj – la sediu şi în refugiu la Timişoara); pripit însă, cu înclinaţie spre genul uşor şi de divertisment, dar apt şi de fructificarea unor rezonanţe dramatice. L‑aş asemui cu Tudor Muşatescu, pentru uluitorul ritm de creaţie şi prelucrare autohtonă a sute de texte străine, în adaptări, localizări, versiuni proprii etc. Puiu Maximilian a fost şi regizorul versiunii româneşti a filmului Două lumi şi o dragoste, din 1946, unde apare şi ca interpret, alături de Ion Lucian, Dina Mihalcea, Tilda Radovici, Lulu Savu, Al. Giovani – ne informează Jean Mihail (Filmul românesc de altădată, Editura Meridiane, 1967, pp. 231–234).
O fervoare în acţiune şi un neastâmpăr care nu‑l pot fixa pe o durată extinsă într‑un anume loc? Poate. Dar un autentic înzestrat pentru arta scenică, energic, dinamic, care n‑a avut timp – sau chef – să se ia mai mult în serios. Ar merita o menţiune de ctitor, în câteva rânduri, şi o poză în foaierul Teatrului, aşa cum Mişu Fotino şi Sică Alexandrescu ne vorbesc, din vitrinele de la balcon, cu manuscrisele şi programele lor, despre propriile înfăptuiri artistice pentru teatrul ce l‑au slujit. Şi la ale cărui baze a contribuit efectiv, în anii de început, Puiu Maximilian!
Constantin Paraschivescu
Teatrul „SICA ALEXANDRESCU“, Brașov
O figură a vieţii teatrale bucureştene, la Braşov
Puiu Maximilian, om de teatru complex, cu multe însuşiri şi inepuizabilă energie, cu o experienţă acumulată în mai multe trupe din Capitală, iar în anii războiului şi la Teatrul Naţional din Cluj aflat în refugiu la Timişoara, el a ştiut şi a putut să imprime un ritm de lucru intens activităţii trupei (şi am văzut în ce condiţii) şi a contribuit la conturarea unei atmosfere de solidaritate şi exigenţă profesională, care a dat roade. Istoricul loan Massoff îl prezintă astfel: „o «figură» a vieţii teatrale bucureştene; fiu al marelui actor Velimir Maximilian dintr‑o primă căsătorie, autor de piese şi reviste de actualitate, textier, regizor, actor, organizator de ansambluri teatrale – şi toate acestea nu fără aplicaţie şi ingeniozitate“ (Teatrul românesc, vol. VIII, p. 413). Cu o activitate prodigioasă, aproape fără odihnă, cu planări pe mai multe scene, în diverse oraşe („Alhambra“, „Savoy“, „Maria Filotti“, „Giuleşti“, Bucureşti, Timişoara, Teatrul Naţional din Cluj – la sediu şi în refugiu la Timişoara); pripit însă, cu înclinaţie spre genul uşor şi de divertisment, dar apt şi de fructificarea unor rezonanţe dramatice. L‑aş asemui cu Tudor Muşatescu, pentru uluitorul ritm de creaţie şi prelucrare autohtonă a sute de texte străine, în adaptări, localizări, versiuni proprii etc. Puiu Maximilian a fost şi regizorul versiunii româneşti a filmului Două lumi şi o dragoste, din 1946, unde apare şi ca interpret, alături de Ion Lucian, Dina Mihalcea, Tilda Radovici, Lulu Savu, Al. Giovani – ne informează Jean Mihail (Filmul românesc de altădată, Editura Meridiane, 1967, pp. 231–234).
O fervoare în acţiune şi un neastâmpăr care nu‑l pot fixa pe o durată extinsă într‑un anume loc? Poate. Dar un autentic înzestrat pentru arta scenică, energic, dinamic, care n‑a avut timp – sau chef – să se ia mai mult în serios. Ar merita o menţiune de ctitor, în câteva rânduri, şi o poză în foaierul Teatrului, aşa cum Mişu Fotino şi Sică Alexandrescu ne vorbesc, din vitrinele de la balcon, cu manuscrisele şi programele lor, despre propriile înfăptuiri artistice pentru teatrul ce l‑au slujit. Şi la ale cărui baze a contribuit efectiv, în anii de început, Puiu Maximilian!
Constantin Paraschivescu
Teatrul „SICA ALEXANDRESCU“, Brașov