Richard Milhous Nixon (născut la 9 ianuarie 1913 – decedat la 22 aprilie 1994) a fost al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție. Înainte de președinție, Nixon fusese membru al Camerei Reprezentanților din partea statului California și a Partidului Republican, și apoi senator de California și al treizeci și șaselea vicepreședinte al SUA între 1953 și 1961 în mandatele prezidențiale ale lui Dwight Eisenhower.
Nixon s-a născut în Yorba Linda, California. A absolvit Colegiul Whittier în 1934 și școala de drept de la Universitatea Duke în 1937, revenind în California pentru a practica dreptul. Împreună cu soția sa, Pat Nixon, s-a mutat apoi la Washington pentru a lucra pentru guvernul federal în 1942. Ulterior, a servit în Marina Statelor Unite în al Doilea Război Mondial. Nixon a fost ales în Camera Reprezentanților din partea statului California în 1946 și apoi în Senat în 1950. Implicarea sa în cazul Alger Hissi-a adus o reputație de anticomunist de frunte, precum și o notorietate națională. A fost ales candidat la vicepreședinție împreună cu candidatul prezidențial republican Dwight D. Eisenhower la alegerile din 1952. Nixon a fost vicepreședinte opt ani, după care a candidat la funcția prezidențială la alegerile din 1960, fiind învins la limită de John F. Kennedy, după care a pierdut și alegerile pentru funcția de guvernator al Californiei în 1962. În 1968, a candidat din nou pentru președinție și a fost ales.
Deși Nixon a escaladat la început implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam, a sfârșit prin a retrage SUA din conflict până în 1973. Vizita efectuată de Nixon în 1972în Republica Populară Chineză a deschis comunicațiile între cele două țări și a dus la normalizarea relațiilor diplomatice. El a inițiat o destindere a relațiilor cu Uniunea Sovietică și a semnat în același an Tratatul Împotriva Rachetelor Balistice). Pe plan intern, administrația sa a adoptat în general politici ce transferau puterea de la Washington către state. Printre altele, el a lansat inițiative pentru combaterea cancerului și a drogurilor ilegale, a impus controlul salariilor și prețurilor, a pus în aplicare desegregarea școlilor din Sud, a implementat reforme ale mediului, a introdus legi pentru reformarea sistemului sanitar și de protecție socială. Deși a fost președinte în timpul aselenizărilor ce au început cu Apollo 11, el a înlocuit explorarea spațială umană cu misiuni ale navetelor spațiale. A fost reales cu ușurință în 1972.
Al doilea mandat al lui Nixon a fost marcat de o criză în Orientul Mijlociu, soldată cu un embargo asupra petrolului și cu resetarea procesului de pace în Orientul Mijlociu, dar și de o serie de dezvăluiri legate de Scandalul Watergate. Scandalul a escaladat și l-a costat pe Nixon mare parte din susținerea politică, astfel că la 8 august 1974 a demisionat în condițiile în care era aproape sigur că va fi demis de Congres. După demisie, el a acceptat amnistierea venită din partea succesorului său, Gerald Ford. După retragerea din viața politică, Nixon a scris nouă cărți și a efectuat numeroase călătorii în străinătate, ceea ce a contribuit la reabilitarea imaginii sale publice. A suferit un grav accident cerebral la 18 aprilie 1994, și a murit după patru zile, la 81 de ani.
Nixon s-a născut în familia lui Francis A. Nixonși a lui Hannah (Milhous) Nixon, la 9 ianuarie 1913, într-o casă construită de tatăl său, în Yorba Linda, California(en). Mama sa era quakeră (tatăl său, inițial metodist, s-a convertit și el după căsătorie), și băiatul a crescut marcat de respectarea obiceiurilor și constrângerilor quakerilor din acea vreme, cum ar fi abstinența de la alcool, dans și cuvinte licențioase. Nixon a avut patru frați: Harold (1909–33), Donald(en)(1914–87), Arthur (1918–25) și Edward(en)(născut în 1930)]. Patru dintre cei cinci băieți au fost botezați după regi care au domnit în Anglia istorică sau legendară; Richard, de exemplu, a fost botezat după Richard Inimă-de-Leu.]Tatăl lui Nixon era scoțiano-irlandez(en)în timp ce mama lui era de origine mixtă germană, engleză și irlandeză.
Copilăria lui Nixon a fost marcată de greutăți, iar el a citat mai târziu vorbele lui Eisenhower pentru a-și descrie propria copilărie: „eram săraci, dar frumusețea era că nu știam asta”. Familia Nixon nu a reușit să-și pună pe picioare o fermă și, după acest eșec, în 1922, s-a mutat la Whittier(en), California. Într-o zonă cu mulți Quakeri, Frank Nixon a deschis un magazin alimentar și o benzinărie. Fratele mai mic al lui Richard, Arthur, a murit în 1925 după o scurtă suferință. La doisprezece ani, lui Richard i s-a găsit o pată pe plămân și, întrucât în familie exista istoric de tuberculoză, i s-a interzis să practice sportul. În cele din urmă, pata s-a dovedit a fi țesut cicatrizat de la o pneumonie din copilărie.
Micul Richard a studiat la East Whittier Elementary School, unde a fost președinte al promoției de clasa a opta.Părinții săi credeau că fratele lui, Harold, a dus o adolescență destrăbălată din cauză că a mers la Liceul Whittier(en)și că tot de aceea s-a îmbolnăvit de tuberculoză (din care cauză a și murit în 1933). În consecință, pe Richard l-au trimis la un liceu mai mare Fullerton Union High School(en). A primit note excelente, chiar dacă trebuia să meargă o oră cu autobuzul școlar în primul an de liceu—ulterior, a locuit în zilele lucrătoare la o mătușă din Fullerton, pentru a reveni acasă în weekenduri.A jucat fotbal în echipa liceului și rareori lipsea de la antrenamente, deși nu juca foarte des. A avut mai mult succes în clubul de dezbateri, câștigând mai multe campionate și primind singura pregătire în domeniul vorbitului în public de la șefa catedrei de engleză de la liceul din Fullerton, H. Lynn Sheller. Nixon și-a amintit mai târziu cuvintele lui Sheller, „ține minte, vorbitul este conversație ... nu striga la oameni. Vorbește cu ei. Conversează cu ei”. Nixon a afirmat că a încercat să utilizeze un ton conversațional cât mai mult posibil.
Părinții l-au lăsat pe Richard să se transfere la Liceul Whittier pentru al doilea an, începând cu septembrie 1928. La Whittier, Nixon a suferit prima înfrângere electorală, candidând la președinția corpului elevilor. Se trezea în general la 4 a.m., pentru a merge cu camioneta familiei în Los Angeles ca să cumpere legume de la piață. După aceea, le ducea la magazin să le spele și să le expună, abia după aceea mergând la școală. Harold fusese diagnosticat cu tuberculoză în anul anterior; când mama lui l-a dus în Arizona în speranța că-și va ameliora sănătatea, responsabilitățile lui Richard au crescut, și l-au făcut să renunțe la fotbal. Totuși, Richard a absolvit liceul Whittier al tr
Lui Nixon i s-a oferit o bursă pentru a-și putea plăti studiile la Universitatea Harvard, dar boala lui Harold și necesitatea ca mama lor să aibă grijă de acesta însemna că era nevoie de Richard la magazin. El a rămas în orașul său și a studiat la Colegiul Whittier(en), cheltuielile de studii fiind acoperite printr-o moștenire primită de la bunicul dinspre mamă. Nixon a jucat acolo baschet; a dat probe și pentru a se înscrie la fotbal american, dar nu avea dimensiunile necesare. El a rămas în echipă ca rezervă și s-a făcut remarcat prin entuziasm. În loc de frății, colegiul Whittier avea societăți literare. Nixon a fost refuzat de unica astfel de societate pentru băieți, „the Franklins”; mulți membri ai acestei societăți proveneau din familii de vază, iar Nixon era dintr-o familie obișnuită. Ca urmare, a contribuit la înființarea unei noi societăți, „the Orthogonian Society”.Pe lângă această societate, studii și munca la magazin, Nixon și-a găsit timp pentru un mare număr de activități extracurriculare, devenind campion la dezbateri și dobândind o reputație de student harnic.În 1933 s-a logodit cu Ola Florence Welch, fiica șefului poliției din Whittier. Cei doi s-au despărțit însă în 1935.
După ce a absolvit colegiul în 1934, Nixon a primit o bursă la facultatea de drept a Universității Duke.Școala era una nouă și căuta să atragă cei mai buni absolvenți de colegiu oferindu-le burse.Plătea salarii mari profesorilor, dintre care mulți aveau reputație la nivel național sau internațional.Numărul de burse se reducea mult pentru studenții din al doilea și al treilea an, ceea ce îi obliga pe beneficiari să concureze intens între ei. Nixon nu doar că și-a păstrat bursa, ci a fost ales și președinte al Duke Bar Association, introdus în Order of the Coif(en), și a absolvit al treilea în promoția sa în iunie 1937. Ulterior, el scria despre alma mater a lui: „îmi amintesc mereu că pentru orice aș fi făcut în trecut sau aș putea face în viitor, Universitatea Duke este responsabilă într-un fel sau altul”.
După absolvirea Universității Duke, Nixon spera la început să poată lucra la FBI, dar nu a primit niciun răspuns la cererea lui de angajare, aflând abia după mulți ani că inițial ea fusese admisă, dar interviul fusese anulat în ultimul moment din cauza reducerilor de buget.El s-a întors însă în California și a fost admis în baroul statului în 1937. A început să practice avocatura în cadrul firmei Wingert and Bewley din Whittier, lucrând la litigii comerciale pentru companii locale de petrol și pe alte probleme de drept comercial, dar și cu testamente. În anii următori, Nixon declara cu mândrie că este singurul președinte modern care a lucrat anterior ca avocat practicant. Nixon se ferea să lucreze la divorțuri, întrucât nu-i plăcea să asiste la momente în care femeile discutau deschis despre sex. În 1938, și-a deschis propria filială a firmei Wingert and Bewley în La Habra(en), California,și a devenit partener cu drepturi depline în anul următor.
În ianuarie 1938, Nixon a jucat în producția Whittier Community Players a piesei The Dark Tower(en), împreună cu o profesoară de liceu pe nume Thelma „Pat” Ryan. Nixon a descris-o în memoriile sale ca „un caz de dragoste la prima vedere”—doar pentru Nixon însă, întrucât Pat Ryan l-a refuzat pe tânărul avocat de mai multe ori înainte de a accepta să se întâlnească cu el. Odată începută curtea, Ryan ezita să se mărite cu Nixon; cei doi s-au întâlnit timp de doi ani înainte ca ea să-i accepte cererea în căsătorie. Au avut o nuntă mică, la 21 iunie 1940. După o lună de miere petrecută în Mexic, cei doi au revenit la Whittier. Au avut doi copii, Tricia(en) (născută în 1946) și Julie(en) (născută în 1948).
În ianuarie 1942, cei doi s-au mutat la Washington, D.C., unde Nixon s-a angajat la Oficiul pentru Administrarea Prețurilor(en). În campaniile sale politice, Nixon avea să sugereze că acesta a fost răspunsul său la atacul de la Pearl Harbor, dar el de fapt încercase să obțină postul în toată a doua jumătate a lui 1941. Atât Nixon cât și soția sa credeau că rămânând în Whittier își limitează perspectivele.A fost repartizat la divizia de raționalizare a anvelopelor, unde trebuia să răspundă la scrisori. Nu i-a plăcut acest rol și, după patru luni, a cerut să se înroleze în marină. Fiind Quaker din naștere, putea să ceară scutirea de recrutare, iar pentru cei în slujba guvernului se acordau oricum astfel de scutiri. A fost acceptat, și s-a înrolat în marină în august 1942.
Nixon a terminat școala de candidați pentru posturi de ofițer și a fost inclus cu grad de aspirant(en)în octombrie 1942. Primul său post a fost acela de ordonanță pentru comandantul bazei aeriene a marinei de la Ottumwa din Iowa. Căutând o activitate mai animată, el a cerut să fie trimis pe mare și a fost transferat ca ofițer pentru controlul pasagerilor navali la South Pacific Combat Air Transport Command(en), care susținea logistica operațiunilor din Pacificul de Sud-Vest(en).A fost ofițer responsabil cu comandamentul transportului aerian al combatanților la Guadalcanal în Insulele Solomon și apoi la Green Island (Nissan island) de la nord de Bougainville. Unitatea sa pregătea planuri de zbor pentru operațiuni C-47 și superviza încărcarea și descărcarea avioanelor de marfă. Pentru acest serviciu, el a primit Letter of Commendation(en) pentru „îndeplinire merituoasă și eficientă a datoriei ca ofițer responsabil pentru comandamentul transportului aerian al combatanților în Pacificul de Sud”. La 1 octombrie 1943, Nixon a fost avansat în gradul de locotenent. Nixon a mai primit două stele de serviciu și o citare de laudă, deși nu a participat la nicio luptă. După revenirea în SUA, Nixon a fost numit ofițer administrativ la Baza Aeriană Navală Alameda() din California. În ianuarie 1945, a fost transferat la Biroul de Aeronautică din Philadelphia pentru a ajuta la negocierea încetării contractelor de război, primind încă o letter of commendation pentru munca depusă.Apoi, Nixon a fost transferat la alte birouri pentru a lucra la contracte, și în cele din urmă la Baltimore. În octombrie 1945, a fost avansat în gradul de locotenent-comandor. Și-a încheiat serviciul militar la 1 ianuarie 1946.
În 1945, Republicanii din colegiul 12 din California, nemulțumiți că nu reușesc să-l învingă pe congressmanul democrat Jerry Voorhis(, au căutat un candidat de consens, care să ducă o campanie puternică împotriva acestuia. Ei au format „Comitetul celor 100” pentru a găsi un candidat, în speranța de a evita disensiuni interne care să ducă la noi victorii ale lui Voorhis. După ce comitetul nu a reușit să atragă candidați mai cunoscuți, Herman Perry, managerul filialei din Whittier a Bank of America, l-a propus pe Nixon, prieten de familie cu care fusese coleg în Consiliul de Administrație al Colegiului Whittier înainte de război. Perry i-a scris lui Nixon în Baltimore. După o noapte de discuții aprinse între soții Nixon, ofițerul de marină a răspuns cu entuziasm propunerii lui Perry. Nixon s-a dus în California și a fost ales de comitet. Când a plecat din Marină la începutul lui 1946, Nixon și soția lui s-au întors la Whittier, unde Nixon a început un an de campanie intensă. El a susținut că Voorhis a fost un congressman ineficient și a sugerat că faptul că Voorhis este susținut de o grupare cu legături cu comuniștii înseamnă că Voorhis însuși are vederi radicale. Nixon a câștigat alegerile, primind 65.586 de voturi față de cele 49.994 ale lui Voorhis.
În Congres, Nixon a susținut Legea Taft–Hartley(en)din 1947, o lege federală pentru monitorizarea activităților și puterii sindicatelor, și a făcut parte din Comisia pentru Educație și Muncă a Camerei Reprezentanților. El a făcut parte și din Comisia Herter, care s-a deplasat în Europa pentru a raporta necesitatea de ajutor american. Nixon era cel mai tânăr membru al comisiei și singurul din Vestul Statelor Unite. Argumentele membrilor Comisiei Herter, inclusiv ale lui Nixon, au dus la adoptarea de către legislativ a Planului Marshall.
Nixon a câștigat atenție la nivel național pentru prima oară în 1948 când ancheta sa, ca membru al Comisiei pentru Activități Ne-Americane a Camerei(en), a rezolvat cazul de spionaj Alger Hiss(en). Deși mulți se îndoiau de acuzațiile lui Whittaker Chambers(en)că Hiss, fost oficial în Departamentul de Stat, ar fi fost spion sovietic, Nixon credea că sunt adevărate și a insistat pentru continuarea anchetei. Într-un proces de calomnie intentat de Hiss, Chambers a produs documente ce îi susțineau afirmațiile. Între acestea, se numărau hârtii și microfilme(en)pe care Chambers le-a predat anchetatorilor Camerei după ce le ascunsese peste noapte pe un câmp; ele au fost poreclite „Pumpkin papers(en)” (documentele din dovleci).Hiss a fost condamnat pentru sperjur în 1950 pentru că a negat sub jurământ că i-ar fi dat vreun document lui Chambers.În 1948, Nixon a candidat la alegerile primare pentru Camera Reprezentanților la ambele partide(en), câștigând primarele pentru ambele partide, și fiind reales fără probleme.
În 1949, Nixon a început să ia în calcul candidatura pentru Senatul Statelor Unite împotriva senatorului democrat în funcție, Sheridan Downey,și a intrat în cursă în luna noiembrie a acelui an. Downey s-a confruntat cu o luptă dură în alegerile primare împotriva reprezentantei Helen Gahagan Douglas, și și-a anunțat retragerea din cursă în martie 1950. Nixon și Douglas au câștigat alegerile primare ale partidelor lor și s-au angajat într-o campanie dură în cadrul căreia Războiul din Coreea a fost o temă majoră. Nixon a încercat să concentreze atenția electoratului pe voturile de orientare liberală ale lui Douglas. Ca parte a acestui efort, membrii campaniei au răspândit niște manifeste denumite „Pink Sheets” prin care afirma că Douglas votase similar cu congressmanul de New York Vito Marcantonio(en)(despre care unii credeau că ar fi comunist), și că, prin urmare, opiniile lor politice sunt aproape identice. Nixon a câștigat alegerile la aproape douăzeci de puncte procentuale distanță.
În Senat, Nixon a luat o poziție de frunte contra comunismului global, călătorind și vorbind împotriva acestei amenințări.El a avut relații amicale cu alt anticomunist notoriu, prietenul său, senatorul de Wisconsin, Joseph McCarthy, dar a avut grijă să păstreze o oarecare distanță între el și acuzațiile adesea nefondate și panicarde ale lui McCarthy.Nixon l-a criticat și pe președintele Harry S. Truman pentru cum a tratat Războiul din Coreea. A susținut acordarea statutului de stat pentru Alaska și Hawaii, a votat în favoarea drepturilor civile pentru minorități, și a susținut ajutoare federale împotriva dezastrelor naturale din India și Iugoslavi.A votat împotriva controlului prețurilor și altor restricții
Generalul Dwight D. Eisenhower a fost nominalizat drept candidat la președinție de către Partidul Republican în 1952. El nu avea nicio preferință anume pentru vreun candidat viceprezidențial, și astfel înalții demnitari și oficiali de partid republicani s-au întâlnit în spatele ușilor închise și i l-au recomandat generalului pe Nixon, iar Eisenhower a acceptat. Tinerețea lui Nixon (avea 39 de ani pe atunci), atitudinea împotriva comunismului, dar și baza politică din California—unul dintre cele mai mari state—erau toate considerate de către conducători surse de voturi. Printre alți candidați luați în calcul s-au mai numărat și senatorul de Ohio Robert Taft(en), guvernatorul statului New Jersey Alfred Driscoll(en)și senatorul de Illinois Everett Dirksen(en). În cadrul campaniei, Eisenhower a vorbit în special despre planurile pe care le avea el pentru țară, lăsând campania negativă în seama colegului său.
Pe la jumătatea lui septembrie, candidații republicani s-au confruntat cu o criză majoră.În mass-media s-a relatat că Nixon deține niște fonduri politice, întreținute de susținătorii săi, din care îi sunt rambursate cheltuielile politice. Asemenea fonduri nu erau ilegale, dar îl expuneau pe Nixon la acuzații de posibil conflict de interese. Cum începuseră să apară presiuni asupra lui Eisenhower să ceară demisia lui Nixon și renunțarea la candidatură, senatorul a ieșit la televiziune pentru a ține un discurs la 23 septembrie 1952.Această cuvântare, denumită ulterior Checkers speech(en), a fost auzită de circa 60 de milioane de americani—inclusiv de cea mai mare audiență obținută până atunci de o televiziune.Nixon s-a apărat cu un mesaj emoționant, arătând că fondul nu este secret, și nici nu furnizează donatorilor favoruri speciale. El s-a prezentat ca persoană cu venituri modeste (soția nu are nicio haină de blană; în schimb, poartă „o respectabilă haină republicană de pânză”) și ca patriot.Discursul avea să rămână în istorie pentru că Nixon a amintit de un cadou pe care îl primise, dar pe care nu voia să-l dea înapoi: „un mic câine cocker spaniel ... trimis tocmai din Texas. Și fetița noastră—Tricia, de 6 ani—i-a dat numele de Checkers.” Discursul a fost o capodoperă și a generat un val de susținere publică pentru Nixon. Eisenhower s-a hotărât să-l păstreze drept coleg de candidatură,decizie ce s-a dovedit victorioasă pentru alegerile din noiembrie(en).
Eisenhower se angajase să-i dea lui Nixon responsabilități în timpul mandatului de vicepreședinte, responsabilități ce i-ar fi permis să fie eficient de la început ca succesor. Nixon participa la ședințele Cabinetului și ale Consiliului de Securitate Națională, și le prezida în absența lui Eisenhower. Un turneu efectuat în 1953 în Orientul Îndepărtat a reușit să genereze mai multă simpatie față de Statele Unite și l-a determinat pe Nixon să aprecieze potențialul regiunii ca centru industrial. A vizitat Saigonul și Hanoiul din Indochina Franceză.La întoarcerea în Statele Unite la sfârșitul lui 1953, Nixon a mărit timpul pe care îl
În ciuda campaniilor intense duse de Nixon, care și-a reluat atacurile puternice îndreptate împotriva democraților, republicanii au pierdut controlul asupra ambelor camere ale Congresului la alegerile din 1954. Aceste pierderi l-au făcut pe Nixon să se gândească să renunțe la politică după terminarea mandatului. La 24 septembrie 1955, președintele Eisenhower a suferit un infarct; starea lui a fost la început considerată a-i pune în pericol viața. Eisenhower nu a putut să-și îndeplinească îndatoririle timp de șase săptămâni. Amendamentul al 25-lea la Constituția Statelor Unite(en)încă nu fusese propus, iar vicepreședintele nu avea nicio putere formală de acțiune. Cu toate acestea, Nixon a acționat în numele lui Eisenhower în această perioadă, prezidând ședințele Cabinetului și asigurându-se că consilierii și ofițerii Cabinetului nu caută să dobândească mai multă putere.Conform biografului Stephen Ambrose(en), Nixon „câștigase stima pe care a primit-o prin conduita sa în timpul crizei ... nu a făcut nicio încercare de a prelua puterea”.
Cu moralul mai bun, Nixon a încercat să obțină un al doilea mandat, dar unii dintre consilierii lui Eisenhower își propuseseră să-l dea la o parte. Într-o ședință din decembrie 1955, Eisenhower a propus ca Nixon să nu candideze pentru realegere pentru a i se da experiența administrativă în vederea candidaturii în 1960 ca președinte, și să devină membru al Cabinetului într-o a doua administrație Eisenhower. Nixon credea însă că o astfel de acțiune avea să-i distrugă cariera politică. Când Eisenhower și-a anunțat candidatura pentru realegere, în februarie 1956, s-a ferit de chestiunea candidatului viceprezidențial, afirmând că este improprie tratarea ei înaintea obținerii renominalizării. Deși lui Eisenhower nu i se opunea niciun republican, Nixon a primit un număr substanțial de voturi în favoarea unor alți candidați în alegerile primare din 1956 din New Hampshire. La sfârșitul lui aprilie, președintele a anunțat că Nixon îi va fi din nou partener de candidatură. Eisenhower și Nixon au fost realeși lejer la alegerile din noiembrie 1956(en).]dedica relațiilor externe.monetare, împotriva plății de ajutoare sociale pentru imigranții ilegali.
În primăvara lui 1957, Nixon a efectuat o nouă călătorie majoră în străinătate, de această dată în Africa. La întoarcere, a contribuit la promovarea Legii Drepturilor Civile din 1957. Legea, care inițial se dorea o reformă mai radicală, a fost slăbită în Senat, iar activiștii pentru drepturi civile au fost împărțiți între a încuraja și a descuraja promulgarea ei de către Eisenhower. Nixon l-a sfătuit pe președinte să promulge legea, ceea ce s-a și întâmplat. Eisenhower a mai suferit un mic atac cerebral în noiembrie 1957, iar Nixon a ținut o conferință de presă, asigurând națiunea că în timpul convalescenței lui Eisenhower Cabinetul continuă să funcționeze ca o echipă.
La 27 aprilie 1958, Richard și Pat Nixon au plecat într-un turneu în America de Sud. La Montevideo, Uruguay, Nixon a efectuat o vizită neprogramată într-un campus universitar, unde a răspuns la întrebările studenților pe tema politicii externe a SUA. Călătoria a fost una fără mari evenimente până când grupul lui Nixon a ajuns la Lima, Peru, unde s-a confruntat cu demonstrații studențești. Nixon a mers în campus, a ieșit din mașină să discute cu studenții, și a rămas până a când a fost obligat să intre înapoi în mașină de o salvă de obiecte aruncate. La hotel, Nixon a găsit o altă mulțime, și a fost scuipat de un demonstrant.La Caracas, Venezuela, Nixon și soția sa au fost scuipați de demonstranți antiamericani, iar limuzina a fost atacată de un grup de oameni înarmați cu răngi. Conform lui Ambrose, conduita demnă și curajoasă a lui Nixon „i-a făcut chiar și pe unii dintre cei mai înverșunați adversari ai săi să-i poarte un oarecare respect”.
În iulie 1959, președintele Eisenhower l-a trimis pe Nixon în Uniunea Sovietică la deschiderea Expoziției Naționale Americane(en)la Moscova. La 24 iulie, în timp ce făcea un tur al expoziției împreună cu premierul sovietic Nikita Hrușciov, cei doi s-au oprit la o bucătărie-model americană și s-au angajat într-o dezbatere ad-hoc despre meritele capitalismului în raport cu comunismul, discuție ce avea să devină celebră sub denumirea de „Dezbaterea din Bucătărie(en)".
În 1960, Nixon a lansat prima sa campanie pentru alegerile prezidențiale. S-a confruntat cu foarte puțină opoziție în cadrul alegerilor primare republicaneși l-a ales pe fostul senator de Massachusetts Henry Cabot Lodge, Jr.(en)drept partener. Adversarul său democrat a fost John F. Kennedy, iar cursa a rămas strânsă pe toată durata ei.Nixon a insistat pe experiența sa, dar Kennedy a cerut înnoire și a susținut că administrația Eisenhower–Nixon permisese Uniunii Sovietice să depășească SUA în domeniul rachetelor balistice („missile gap(en)”). Între timp, fusese introdus un nou mediu de informare în politică: dezbaterile prezidențiale televizate. În prima astfel de dezbatere, Nixon pare palid și nebărbierit, spre deosebire de fotogenicul Kennedy. Performanța lui Nixon în cadrul dezbaterii a fost percepută drept mediocră în mediul vizual, deși mulți dintre cei care au ascultat-o la radio credeau că Nixon a ieșit învingător. Nixon a pierdut alegerile la limită, Kennedy câștigând doar 120.000 de voturi în plus față de el (0,2 procente) în votul popular.
Au apărut acuzații de fraudă electorală în Texas și în Illinois, ambele state câștigate de Kennedy; Nixon a refuzat să conteste alegerile, temându-se că o controversă îndelungată ar produce prejudicii de imagine Statelor Unite în ochii lumii, și că incertitudinea ar dăuna intereselor americane. La sfârșitul mandatului său de vicepreședinte, în ianuarie 1961, Nixon și familia sa s-au întors în California, unde el e practicat avocatura și a scris o carte intitulată Six Crises(en), în care relata cazul Hiss, infarctul lui Eisenhower și Criza Fondului care fusese rezolvată de discursul Checkers.
Liderii republicani locali și naționali l-au încurajat pe Nixon să candideze împotriva lui Pat Brown pentru funcția de guvernator al statului California la alegerile din 1962. În ciuda unor rețineri inițiale, Nixon a intrat în cursă. Campania i-a fost umbrită de suspiciunile că Nixon consideră funcția ca piedestal pentru o altă candidatură prezidențială, de opoziția extremei drepte din partid și de lipsa sa de interes pentru ocuparea funcției de guvernator al Californiei. Nixon spera ca o victorie să-i confirme statutul de principal activist republican din țară și că va asigura rămânerea sa în prim planul politicii naționale. El a fost însă învins de Brown cu peste cinci puncte procentuale, iar înfrângerea a fost considerată pe scară largă a fi sfârșitul carierei sale politice.Într-un discurs de acceptare a înfrângerii din dimineața de după alegeri, Nixon a dat vina pe mass-media pentru favorizarea adversarului său, spunând: „nu-l veți mai avea pe Nixon să vă mai bată la cap pentru că, domnilor, aceasta este ultima mea conferință de presă”.Înfrângerea din California a fost scoasă în evidență în episodul din 11 noiembrie 1962, al emisiunii Howard K. Smith: News and Comment(en) de la ABC, intitulat „The Political Obituary of Richard M. Nixon”. Alger Hiss a apărut în emisiune, și numeroși reprezentanți ai publicului s-au plâns că nu este corect să i se acorde unui infractor condamnat timp de antenă ca să atace un fost vicepreședinte. Revolta a dus la anularea programului lui Smith,și simpatia publică pentru Nixon a crescut.
Familia Nixon a călătorit în Europa în 1963, unde Nixon a ținut conferințe de presă și s-a întâlnit cu liderii țărilor pe care le-a vizitat. Familia s-a mutat la New York City, unde Nixon a devenit partener senior în reputatat firmă de avocatură Nixon, Mudge, Rose, Guthrie & Alexander(en). Când și-a anunțat campania din California, Nixon se angajase să nu mai candideze la președinție în 1964; chiar dacă nu ar fi făcut acel angajament, el considera că este dificil să-l învingă pe Kennedy sau, după asasinarea sa, pe succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson.În 1964, el l-a susținut pe senatorul de Arizona Barry Goldwater pentru nominalizarea republicană la candidatura prezidențială; când Goldwater a reușit să obțină nominalizarea, Nixon a fost ales pentru a-l prezenta pe candidat la convenție. Deși considera că Goldwater nu are multe șanse de succes, Nixon i-a făcut campanie cu loialitate. Alegerile(en)au fost un dezastru pentru republicani; înfrângerea detașată a lui Goldwater în fața lui Johnson a fost însoțită de pierderi înregistrate de partid în Congres și între funcțiile de guvernator ale statelor.
Nixon a fost unul dintre puținii republicani de seamă care nu au fost învinovățiți pentru rezultatele dezastruoase, și a încercat să profite de această imagine la alegerile pentru Congres din 1966. A făcut campanie pentru mulți republicani care încercau să redobândească locurile pierdute la victoria lui Johnson și a fost lăudat pentru ajutorul dat republicanilor să recupereze locuri în alegerile parțiale.
La sfârșitul lui 1967, Nixon și-a anunțat familia că dorește să candideze din nou la președinție. Deși Pat Nixon nu se bucura mereu de viața publică(de exemplu, fusese jenată de faptul că a trebuit să dezvăluie cât de puțină avere are familia ei în discursul Checkers), ea a susținut ambițiile soțului ei. Nixon credea că, întrucât democrații sunt împărțiți în ce privește problema Războiului din Vietnam, un republican are șanse bune de victorie, deși se aștepta ca alegerile să fie la fel de strânse ca și în 1960.
Unul dintre cele mai tumultuoase sezoane de alegeri primare din istoria SUA a început în același timp cu lansarea Ofensivei de Tet, urmată de retragerea candidaturii președintelui Johnson ca urmare a rezultatului neașteptat de slab din alegerile primare din New Hampshire; ea s-a încheiat cu asasinarea unuia dintre candidații democrați, senatorul Robert F. Kennedy, la doar câteva momente după victoria sa în alegerile primare din California. De partea republicană, principalul adversar al lui Nixon era guvernatorul statului Michigan George Romney(en), dar și guvernatorii statelor New York (Nelson Rockefeller) și California (Ronald Reagan) sperau fiecare să fie nominalizați într-o convenție de balotaj. Nixon și-a asigurat însă nominalizarea din primul tur de scrutin.El l-a ales drept partener de candidatură pe guvernatorul statului Maryland Spiro Agnew, alegere care Nixon credea că va uni partidul, făcând apel atât la moderații din Nord cât și la sudiștii dezamăgiți de democrați.
Adversarul democrat al lui Nixon la alegerile generale a fost vicepreședintele Hubert Humphrey, care fusese nominalizat la o convenție marcată de proteste violente. De-a lungul campaniei, Nixon s-a prezentat ca o figură a stabilității într-o perioadă de neliniște și agitație națională. El a făcut apel la ceea ce ulterior a denumit „majoritatea tăcută(en)” de americani conservatori sociali(en)cărora le displăceau contracultura hippie(en)și demonstranții împotriva războiului din Vietnam. Agnew a devenit un critic din ce în ce mai activ al acestor grupuri, întărind poziția lui Nixon în rândul dreptei.
Nixon a dus o campanie publicitară puternică la televiziune, întâlnindu-se cu susținătorii săi în fața camerelor. El a susținut că rata criminalității este prea ridicată și a atacat ceea ce el percepea ca o renunțare a democraților la superioritatea nucleară a Statelor Unite. Nixon a promis „pace cu onoare(en)” în Războiul din Vietnam și a proclamat că „noua conducere va pune capăt războiului și va câștiga pacea în Pacific”. El nu a dat publicității metodele prin care spera să oprească războiul, făcând mass-media să speculeze că trebuie să aibă un „plan secret”. Sloganul său „Nixon's the One” s-a dovedit eficient.
Negociatorii lui Johnson sperau să ajungă la un armistițiu în Vietnam înainte de alegeri. Nixon a primit analize detaliate asupra tratativelor de la Henry Kissinger, pe atunci consultant al negociatorului american Averill Harriman(en), iar echipa sa de campanie s-a aflat în legătură constantă cu Anna Chennault(en)din Saigon. Ea l-a sfătuit pe președintele sud-vietnamez Thieu să nu meargă la tratativele ce se purtau la Paris, sugerând că Nixon i-ar putea oferi condiții mai bune dacă este ales. Johnson știa ce se întâmplă, întrucât îi pusese sub urmărire și pe Chennault și pe ambasadorul sud-vietnamez la Washington, și s-a înfuriat pentru ceea ce el considera a fi o tentativă a lui Nixon de a submina politica externă a SUA. La 31 octombrie, în lipsa unui acord, Johnson a anunțat oprirea unilaterală a bombardamentelor și începerea negocierilor de pace la Paris la 6 noiembrie, ziua de după alegeri. La 2 noiembrie, după o nouă discuție avută cu Chennault, Thieu a spus că nu se va duce la Paris. Johnson i-a telefonat lui Nixon, care a negat orice implicare; președintele nu l-a crezut. Johnson credea că nu poate face publică implicarea lui Chennault, despre care aflase prin ascultarea convorbirilor telefonice, dar i-a spus lui Humphrey, care a ales să nu se folosească de ea.
Într-o cursă în trei între Nixon, Humphrey și candidatul independent guvernatorul statului Alabama George Wallace, Nixon l-a învins pe Humphrey cu aproape 500.000 de voturi (șapte zecimi de punct procentual), cu 301 de voturi electorale la 191 pentru Humphrey și 46 pentru Wallace. În discursul de anunțare a victoriei, Nixon s-a angajat ca administrația sa să încerce să reunească națiunea divizată.Nixon a spus: „am primit un mesaj foarte elegant de la vicepreședinte, prin care mă felicită pentru câștigarea alegerilor. Și eu l-am felicitat pentru lupta dusă cu curaj și abnegație împotriva unor condiții vitrege. I-am spus și că știu exact cum se simte. Știu cum este să pierzi la limită.
Nixon a depus jurământul pentru funcția de președinte la 20 ianuarie 1969, în fața fostului său rival politic, judecătorul Curții Supreme Earl Warren(en). Pat Nixon a ținut Biblia familiei deschisă la Isaia 2:4, unde scrie: „El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul”. În discursul inaugural, care a fost lăudat aproape de toată lumea, Nixon a remarcat că „cea mai mare onoare pe care ți-o poate acorda istoria este titlul de aducător de pace”—frază ce avea să fie pusă pe piatra lui de mormânt. El a vorbit despre transformarea politicii partizane într-o nouă eră de unitate:
„În acești ani dificili, America a suferit de o febră de cuvinte; de la retorică inflamată ce promite mai mult decât poate oferi; de la retorică furioasă care desfășoară nemulțumirile în ură; de la retorică bombastică ce postulează în loc să convingă. Nu putem învăța unul de la altul până când nu încetăm a striga unii la alții, până când nu începem să vorbim destul de încet încât să ni se audă și cuvintele, nu numai vocile”
Nixon a pus bazele deschiderii relațiilor cu China chiar dinainte de a deveni președinte, scriind în Foreign Affairs cu un an înainte de a accede la funcție: „Nu este loc pe această planetă mică pentru ca un miliard dintre potențial cei mai capabili oameni să trăiască într-o mânioasă izolare.” În această întreprindere, el a fost ajutat de consilierul său pe probleme de securitate națională și viitorul secretar de stat, Henry Kissinger, cu care președintele a colaborat îndeaproape, fără a se consulta cu oficialii din Cabinet. Cum relațiile dintre Uniunea Sovietică și China erau la un nadir—avuseseră loc chiar ciocniri la frontieră între cele două țări(en) în timpul primului an de președinție a lui Nixon—Nixon a transmis chinezilor în particular că dorește relații mai apropiate. Un progres major a avut loc la începutul lui 1971, când președintele Mao a invitat o echipă de jucători american de tenis de masă să viziteze China și să joace împotriva celor mai buni jucători chinezi. Nixon a răspuns trimițându-l pe Kissinger în China la întâlniri clandestine cu oficiali chinezi. La 15 iulie 1971, s-a anunțat simultan la Beijing și de către Nixon (la televiziune și la radio) că președintele va vizita China în luna februarie a anului următor. Anunțurile au uimit lumea întreagă. Secretul în care s-au purtat discuțiile a permis liderilor ambelor țări să pregătească climatul politic în țările lor.
În februarie 1972, Nixon și soția sa au mers în China. Kissinger l-a pregătit pe Nixon în sesiuni ce au totalizat peste 40 de ore. La aterizare, președintele și Prima Doamnă au ieșit din Air Force One și l-au salutat pe premierul chinez Ciu Enlai. Nixon i-a strâns mâna lui Ciu, gest pe care secretarul de stat american din 1954 John Foster Dulles refuzase să îl facă atunci când cei doi s-au întâlnit la Geneva. Peste 100 de jurnaliști de televiziune l-au însoțit pe președinte. Din ordinul lui Nixon, televiziunea a fost puternic favorizată în raport cu publicațiile tipărite, întrucât Nixon simțea că acest mediu va imortaliza mai bine vizita decât cuvintele tipărite. I-a dat și ocazia de a-i îndepărta pe unii ziariști pe care îi disprețuia.
Nixon și Kissinger au avut timp de o oră întrevederi cu Mao și Ciu la reședința oficială a lui Mao, unde au discutat mai multe chestiuni. Mao i-a spus ulterior medicului său că a fost impresionat de Nixon, pe care l-a considerat sincer, spre deosebire de stângiști și de sovietici.El a spus că în Kissinger nu avea încredere, deși consilierul pe probleme de securitate națională a spus despre întrevedere că a fost o „întâlnire cu istoria”. S-a ținut un banchet oficial în cinstea oaspeților prezidențiali la Marea Sală a Poporului(en). A doua zi, Nixon s-a întâlnit cu Ciu; prin comunicatul comun de după întâlnire, Taiwanul a fost recunoscut ca parte a Chinei, iar problema reunificării a fost abordată în speranța unei soluții pașnice. În afara întrevederilor oficiale, Nixon a vizitat situri architecturale, între care Orașul Interzis, mausoleele Ming(en)și Marele Zid. Americanii au văzut pentru prima oară modul de viață al chinezilor prin camerele ce au însoțit-o pe Pat Nixon, care a mers prin orașul Beijing vizitând comune, școli, fabrici și spitale.
Vizita a adus o nouă eră a relațiilor sino-americane.De teama posibilității unei alianțe sino-americane, Uniunea Sovietică a cedat presiunilor pentru destinderea relațiilor cu Statele Unite.
Când Nixon a acces la funcție, circa 300 de soldați americani mureau săptămânal în Vietnam, iar războiul era extrem de nepopular în Statele Unite, unde se desfășurau proteste violente împotriva războiului. Administrația Johnson acceptase să suspende bombardamentele în scopul negocierilor fără precondiții, dar acest acord nu a intrat în vigoare pe deplin. Conform lui Walter Isaacson, la scurt timp după începutul mandatului, Nixon a ajuns la concluzia că Războiul din Vietnam nu poate fi câștigat și era hotărât să-i pună capăt cât mai repede.Black, pe de altă parte, afirmă că Nixon credea sincer că poate intimida Vietnamul de Nord prin „Teoria Nebunului(en)”. Nixon a căutat un aranjament care să permită retragerea forțelor americane, păstrând însă Vietnamul de Sud în siguranță împotriva vreunui atac.
Nixon a aprobat o campanie secretă de bombardament asupra pozițiilor nord-vietnameze și ale Khmerilor Roșii din Cambodgia în martie 1969 (cu numele de cod Operation Menu(en)), o politică începută de Johnson. Aceste operațiuni s-au soldat cu bombardamente masive în Cambodgia; s-au aruncat mai multe bombe deasupra Cambodgiei în timpul lui Johnson și Nixon decât au aruncat Aliații în tot al Doilea Război Mondial. La jumătatea lui 1969, Nixon a început eforturile de a negocia pacea cu nord-vietnamezii, trimițând o scrisoare personală liderilor nord-vietnamezi, și au demarat convorbiri de pace la Paris. Discuțiile inițiale nu au dus însă la niciun acord. În mai 1969, el a propus public retragerea tuturor trupelor americane din Vietnamul de Sud, cu condiția ca și Vietnamul de Nord să facă același lucru, astfel încât în Vietnamul de Sud să se țină alegeri libere sub supraveghere internațională cu participarea Viet Congului.
În iulie 1969, Nixon a vizitat Vietnamul de Sud, unde s-a întâlnit cu comandanții militari americani și cu președintele Nguyễn Văn Thiệu(en). În contextul protestelor din țară, prin care se cerea retragerea imediată, a implementat o strategie de înlocuire a trupelor americane cu trupe vietnameze, strategie cunoscută sub denumirea de „vietnamizare”. Curând, el a instituit retrageri eșalonate ale trupelor americanedar a autorizat incursiuni în Laos, în parte pentru a întrerupe drumul Ho Chi Minh(en), utilizat pentru aprovizionarea forțelor nord-vietnameze, drum ce trecea prin Laos și Cambodgia. Nixon a anunțat publicului american invazia terestră a Cambodgiei la 30 aprilie 1970. Răspunsul la adresa protestatarilor a inclus o întâlnire ad-hoc ținută cu ei dimineața devreme la monumentul lui Lincoln la 9 mai 1970. Documente extrase din arhivele sovietice după 1991 arată că tentativa nord-vietnamezilor de a cuceri Cambodgia în 1970 a fost lansat la cererea explicită a Khmerilor Roșii și a fost negociată de secundul lui Pol Pot, Nuon Chea(en).[141]Promisiunea lui Nixon din campanie de a opri războiul era în contrast izbitor cu escaladarea bombardamentelor, ceea ce a dus la afirmații că Nixon suferea de un „handicap de credibilitate(en)” în această chestiune.
În 1971, extrase din așa-numitele „Pentagon Papers(en)”, transpirate de Daniel Ellsberg(en), au fost publicate de The New York Times și de The Washington Post. Când a aflat despre scurgerea de informații, Nixon a înclinat la început să nu facă nimic; documentele, un istoric al implicării Statelor Unite în Vietnam, priveau mai ales minciunile administrațiilor anterioare și conțineau foarte puține dezvăluiri adevărate. S-a lăsat însă convins de Kissinger că acele documente sunt mai dăunătoare decât păreau, șPe măsură ce retragerile de trupe americane continuau, recrutările în serviciul militar obligatoriu au fost reduse și în 1973 au luat sfârșit; armata a devenit una doar pe bază de voluntariat. După ani de lupte, la începutul lui 1973 s-au semnat Acordurile de Pace de la Paris(en). Ele implementau o încetare a focului și au permis retragerea restului de trupe americane; ele nu impuneau însă retragerea celor 160.000 de soldați din trupele regulate nord-vietnameze din Vietnamul de Sud. Odată oprită susținerea americană, a existat o scurtă perioadă de armistițiu, după care luptele au reînceput, de această dată fără implicare americană. Vietnamul de Nord a cucerit în 1975 Vietnamul de Sud și a impus dictatura comunistă,i a încercat să interzică publicarea. Curtea Supremă a decis în cele din urmă în favoarea ziarelor.
Nixon fusese un ferm susținător al lui Kennedy în Invazia din Golful Porcilor din 1961 și în conteztul Crizei Rachetelor Cubaneze; la preluarea funcției, el a amplificat operațiunile secrete împotriva Cubei și împotriva președintelui său, Fidel Castro. El a întreținut relații strânse cu comunitatea cubaneză aflată în exil în SUA, prin intermediul prietenului său, Bebe Rebozo(en), care adesea i-a sugerat moduri de a-l irita pe Castro. Aceste activități îi priveau pe sovietici și pe cubanezi, care se temeau că Nixon ar putea ataca Cuba și încălca înțelegerea între Kennedy și Hrușciov prin care se pusese capăt crizei rachetelor. În august 1970, sovieticii i-au cerut lui Nixon să reafirme înțelegerea; în ciuda liniei dure adoptate împotriva lui Castro, Nixon a acceptat. Toate acestea nu se terminaseră când sovieticii au început să-și extindă baza din portul cubanez Cienfuegos în octombrie 1970. A urmat o confruntare minoră, încheiată cu o înțelegere ca sovieticii să nu utilizeze Cienfuegos pentru submarine cu rachete balistice. Runda finală de note diplomatice, prin care se reafirma acordul din 1962, a avut loc în noiembrie.
Alegerea candidatului marxist Salvador Allende în funcția de președinte al statului Chile în septembrie 1970 i-a determinat pe Nixon și pe Kissinger să urmeze o campanie viguroasă de rezistență secretă împotriva lui Allende, gândită la început pentru a convinge congresul chilian să-l confirme pe Jorge Alessandri drept câștigător al alegerilor și apoi constând în mesaje adresate ofițerilor militari pentru a-i încuraja să organizeze o lovitură de stat. Alte forme de susținere a opoziției anticomuniste au fost organizarea de greve împotriva lui Allende și finanțarea adversarilor săi. S-a făcut și afirmația că Nixon ar fi autorizat personal 700.000 de dolari în fonduri secrete pentru tipărirea de manifeste împotriva lui Allende într-un important ziar chilian. După ce Allende a început comunizarea țării, a urmat o perioadă prelungită de neliniște socială, politică și economică, încheiată prin preluarea puterii de către generalul Augusto Pinochet într-o lovitură de stat(en)violentă la 11 septembrie 1973; printre cei morți s-a n
Nixon a căutat să submineze rolul Uniunii Sovietice în politica mondială, rol ajuns la un apogeu în perioada în care a preluat președinția și a încercat să exploateze fisurile din cadrul blocului comunist. O posibilă astfel de fisură era România, țară ce se opusese invaziei Cehoslovaciei din 1968. În anul următor, Nixon a vizitat România pe 2 august, dar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon a constatat că de fapt „Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice.“[Cu toate acestea, Ceaușescu a fost invitat să efectueze o vizită în SUA, pe care a efectuat-o în 1973. Dictatorul est-european a obținut însă de la Nixon clauza națiunii celei mai favorizate pentru țara sa, aflată la acea vreme într-un impas economic și în relații reci cu Uniunea Sovietică.
Ulterior anului 1969, contextul internațional s-a ameliorat, iar Nixon s-a folosit de aceasta pentru a trata subiectul păcii nucleare. În urma anunțului vizitei în China, administrația Nixon a efectuat negocieri și pentru o vizită în Uniunea Sovietică. Președintele și Prima Doamnă au sosit la Moscova la 22 mai 1972 și s-au întâlnit cu Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS; cu Alexei Kosîghin, președintele consiliului de miniștri; și cu Nikolai Podgornîi, șeful de stat, printre alți înalți oficiali sovietici.
Nixon s-a angajat în intense negocieri cu Brejnev. Din acest summit au rezultat acorduri pentru intensificarea comerțului, precum și două tratate importante pentru controlul armamentului: SALT I, primul pact complet pentru limitarea armamentului semnat de cele două superputeri, și Tratatul Anti-Rachete Balistice(en), prin care s-a interzis dezvoltarea sistemelor proiectate pentru interceptarea rachetelor. Nixon și Brezhnev au proclamat o nouă eră de „coexistență pașnică”. În acea seară, s-a ținut un banchet la Kremlin.
Încercând să întrețină relații mai bune cu SUA, atât China cât și Uniunea Sovietică și-au redus suportul diplomatic pentru Vietnamul de Nord și au sfătuit Hanoiul să își rezolve singur problemele. Nixon și-a descris ulterior strategia:
„Multă vreme crezusem că un element indispensabil al oricărei inițiative de pace pentru Vietnam era, pe cât posibil, obținerea ajutorului sovieticilor și chinezilor. Deși o apropiere de China și o destindere a relației cu Uniunea Sovietică erau scopuri în sine, le-am considerat a fi și posibile mijloace de a grăbi sfârșitul războiului. În cel mai rău caz, Hanoiul avea să se simtă mai puțin încrezător dacă Washingtonul tratează cu Moscova și cu Beijingul. În cel mai bun caz, dacă cele două mari puteri comuniste hotărăsc că au lucruri mai importante de făcut, Hanoiul va fi forțat să negocieze un aranjament pe care să-l putem accepta.”
Cum făcuse progrese considerabile în cei doi ani anteriori în relațiile sovieto-americane, Nixon a efectuat o a doua vizită în URSS în 1974. A sosit la Moscova la 27 iunie și a avut parte de o ceremonie de bun venit, de mulțimi venite să-l întâmpine, și de un dineu oficial la Marele Palat al Kremlinului(en)în acea seară. Nixon și Brejnev s-au întâlnit la Ialta, unde au discutat o propunere de pact de apărare reciprocă, destinderea relațiilor și MIRV-urile. Deși se gândea să propună un amplu tratat de interzicere a testelor nucleare, Nixon simțea că nu va avea timp ca președinte să-l ducă la bun sfârșit. Nu au existat progrese semnificative în aceste negocieri.
Întrucât conform Doctrinei Nixon(en), SUA urma să evite pe cât posibil să acorde direct asistență combatanților aliați, ajutându-i în schimb să se apere singuri, Statele Unite au crescut cu mult vânzările de armament către Orientul Mijlociu—în particular către Israel, Iran și Arabia Saudită—în timpul administrației Nixon. Administrația Nixon a susținut ferm Israelul, aliat al americanilor în Orientul Mijlociu, dar susținerea nu a fost necondiționată. Nixon credea că Israelul trebuie să facă pace cu vecinii săi arabi și că Statele Unite trebuie să încurajeze acest proces. Președintele credea că—cu excepția perioadei Crizei Suezului—SUA nu interveniseră la conducerea Israelului atunci când ar fi trebuit, și că era cazul să utilizeze pârghiile furnizate de importantul ajutor militar american acordat Israelului pentru a determina părțile să vină la masa negocierilor. Conflictul arabo-israelian nu a fost însă un centru important al atenției președintelui Nixon în primul său mandat—în principal pentru că el considera că indiferent ce ar fi făcut, evreii americani se vor opune realegerii sale.
La 6 octombrie 1973, o coaliție arabă în frunte cu Egipt și Siria, susținută cu tone de armament și provizii de Uniunea Sovietică, a atacat Israelul în ceea ce astăzi este denumit Războiul de Yom Kippur. Israelul a suferit pierderi grele și Nixon a ordonat reaprovizionarea aeriană a Israelului, scurtcircuitând conflictele și birocrația inter-departamentale și asumându-și personal responsabilitatea pentru orice răspuns se dădea țărilor arabe. După mai mult de o săptămână, când SUA și Uniunea Sovietică începuseră să negocieze un armistițiu(en), Israelul pătrunsese adânc în teritoriul inamic. Negocierile de armistițiu au escaladat rapid într-o criză a superputerilor; când Israelul era în avantaj, președintele egiptean Sadat a cerut o misiune de menținere a păcii desfășurată în comun de SUA și URSS, dar a fost refuzat de americani. Când premierul sovietic Brejnev a amenințat că va aplica militar unilateral orice misiune de menținere a păcii, Nixon a ridicat nivelul de alertă DEFCON la 3, punând tot personalul militar american în alertă pentru război nuclear. Era momentul în care lumea se afla cel mai aproape de războiul nuclear de la Criza Rachetelor Cubaneze. Brejnev a dat înapoi ca urmare a acțiunilor lui Nixon.
Întrucât victoria Israelului se datora în mare parte susținerii SUA, țările arabe din OPEC au răspuns refuzând să vândă țiței Statelor Unite, declanșând criza petrolului din 1973. Embargoul a produs penurii de combustibil și a dus la raționalizări în Statele Unite la sfârșitul lui 1973, și a fost încheiată în cele din urmă de către țările producătoare de petrol după ce s-a reinstaurat pacea în Orientul Mijlociu.
După război, sub președinția lui Nixon, SUA au restabilit relații diplomatice cu Egiptul pentru prima oară după 1967. Nixon s-a folosit de criza din Orientul Mijlociu pentru a restarta negocierile de pace în regiune; într-o notă confidențială, el îi scria lui Kissinger la 20 octombrie :
Cred, dincolo de orice îndoială, că acum avem în față cea mai bună oportunitate din ultimii 15 ani de a construi o pace de durată în Orientul Mijlociu. Sunt convins că istoria ne va trage la răspundere dacă lăsăm această ocazie să ne scape... Acum consider că un Nixon a făcut una dintre ultimele sale vizite internaționale ca președinte în Orientul Mijlociu în iunie 1974, și a fost primul președinte american care a vizitat Israelul.aranjament permanent în Orientul Mijlociu ar fi cel mai important țel căruia să i ne dedicăm.
Nixon a făcut una dintre ultimele sale vizite internaționale ca președinte în Orientul Mijlociu în iunie 1974, și a fost primul președinte american care a vizitat Israelul.
Când Nixon a preluat funcția în 1969, inflația se ridica la 4,7 procente—cea mai ridicată rată de la Războiul din Coreea. Programul Great Society(en), aplicat în timpul lui Johnson, coroborat cu costurile Războiului din Vietnam, determina mari deficite bugetare. Șomajul era scăzut, dar dobânzile la credite erau cele mai mari din ultimul secol. Scopul economic principal al lui Nixon era acela de a reduce inflația; cel mai evident mijloc de a face aceasta era de a pune capăt războiului. Aceasta însă nu se putea realiza peste noapte, iar economia americană a continuat să întâmpine dificultăți în 1970, contribuind la rezultatele modeste ale republicanilor la alegerile legislative din acel an (democrații au controlat ambele camere de-a lungul întregii președinții a lui Nixon).Economistul politic Nigel Bowles scria în studiul său din 2011 că noul președinte nu a făcut prea multe în primul an de președinție pentru a modifica politicile lui Johnson.
Nixon era mult mai interesat de politica externă decât de cea internă, dar considera că alegătorii tind să se concentreze pe propria lor situație financiară, și că situația economică se constituie într-o amenințare la adresa realegerii sale. Ca parte a vederilor sale denumite „Noul Federalism(en)”, a propus acordarea de granturi statelor, dar aceste propuneri s-au pierdut în mare parte în procesul alcătuirii bugetului în Congres. Nixon a câștigat însă credit politic pentru simpla susținere a lor. În 1970, Congresul acordase președintelui puterea de a impune înghețarea unor salarii sau prețuri, deși majoritățile democrate știau că Nixon se opusese în toată cariera sa acestui gen de intervenții în economie și nu se așteptau ca el să facă uz de aceste prerogative. Cum problema inflației încă nu era rezolvată în august 1971, și se apropia anul alegerilor, Nixon a convocat o întâlnire la vârf a consilierilor săi economici la Camp David. Atunci, el a anunțat punerea temporară sub control a salariilor și prețurilor, permițând dolarului să fluctueze în raport cu alte monede și a pus capăt convertibilității dolarului în aur. Bowles arată că, „identificându-se cu o politică al cărui scop era înfrângerea inflației, Nixon a făcut viața grea adversarilor săi democrați ... în a-l critica. Adversarii săi nu puteau oferi nicio politică alternativă care să fie plauzibilă întrucât cea susținută de ei era gândită de ei, dar pe care președintele și-o însușise.” Politicile lui Nixon au redus inflația în 1972, dar efectele lor secundare au contribuit la reapariția inflației în al doilea său mandat și în timpul administrației Ford.
După ce a câștigat realegerea, Nixon a constatat că inflația revine. A reimpus măsuri de control al prețurilor în iunie 1973. Ele au devenit nepopulare în rândurile publicului și mediului de afaceri, care preferau sindicate puternice decât o birocrație a comisiei de prețuri. Controalele s-au soldat cu penurii de alimente, întrucât carnea a dispărut din alimentare și fermierii preferau să-și înece păsările decât să le vândă în pierdere. În ciuda eșecului în a controla inflația, măsurile de control au fost oprite încet, și la 30 aprilie 1974, autorizația dată de Congres pentru aplicarea lor a expirat și nu a mai fost înnoită.
Nixon a susținut un „Nou Federalism(en)”, care avea să delege puterea statelor și oficialilor locali aleși, desi Congresul era ostil acestor idei și a pus în aplicare doar câteva din ele. El a eliminat Departamentul Poștelor(en)din cadrul Cabinetului, care în 1971 a devenit compania de stat United States Postal Service.
Nixon s-a lăsat târziu convins să adere la ideile mișcării pentru conservarea mediului înconjurător(en). Politica de mediu nu fusese o problemă semnificativă la alegerile din 1968; candidaților rareori li se cereau părerile pe această temă. El a observat că prima Zi a Pământului din aprilie 1970 a generat un val de interes al alegătorilor pe această temă, și a încercat să profite de el în folosul său; în iunie, el a anunțat înființarea Agenției pentru Protecția Mediului(en)(EPA). Nixon a deschis noi drumuri discutând politica ecologică pentru prima oară în cadrul Discursului despre Starea Uniunii(en); alte inițiative susținute de Nixon au fost Legea pentru Aer Curat din 1970(en)și Occupational Safety and Health Administration(en)(OSHA); Legea Politicii Ecologice Naționale(en)impunea studii de impact ecologic pentru multe clase de proiecte federale.Nixon a respins Lega Apei Curate din 1972—obiectând nu asupra scopurilor politice ale legii, ci asupra sumei de bani alocată, pe care o considera excesivă. După ce Congresul a trecut peste vetoul său, Nixon a blocat(en)fondurile alocate pe care le considera nejustificate.
În 1971, Nixon a propus o reformă a asigurărilor de sănătate—obligativitatea unei asigurări de sănătate contractate de un angajator,[b]federalizarea sistemului Medicaid(en)pentru familiile sărace cu copii minori în întreținere, și susținerea organizațiilor pentru păstrarea sănătății (HMO). O lege limitată pentru HMO-uri a fost pusă în aplicare în 1973. În 1974, Nixon a propus mai multe reforme ale sistemului sanitar—înlocuirea Medicaid cu planuri de asigurări sanitare de stat disponibile oricui, cu prețuri pe baza veniturilor și coplată(en).
Îngrijorat de prevalența utilizării drogurilor atât în țară cât și de către soldații americani din Vietnam, Nixon a cerut un Război împotriva drogurilor(en), angajându-se să taie sursele de aprovizionare din străinătate și să crească fondurile pentru educație și pentru facilitățile de reabilitare.
Nixon a cerut în februarie 1971 mai multe fonduri pentru cercetarea în domeniul anemiei falciforme, pentru tratarea bolii și pentru educație și a promulgat Legea pentru Controlul Național al Anemiei Falciforme(en)la 16 mai 1972. Un autor afirmă însă că, în timp ce cerea creșterea finanțării unor programe foarte cunoscute, cum ar fi cele pentru cancer și anemie falciformă, în același timp el a încercat să reducă cheltuielile totale ale Institutelor Naționale pentru Sănătate, ca parte a unei abordări conservatoare asupra guvernării.
Anii Nixon au adus prima integrare rasială pe scară largă în școlile publice din Sud. Nixon a căutat o cale de mijloc între segregaționistul Wallace și democrații liberali, al căror suport pentru integrare îi înstrăina pe unii albi din Sud. În speranța de a obține rezultate bune în Sud în 1972, el a încercat să scape d
