Romy Schneider

Romy Schneider, pe numele ei real Rosemarie Magdalena Albach, s-a nascut pe 23 septembrie 1938 la Viena, într-o familie de actori, Magda si Wolf Albach fiindu-i parinti. În 1944, intra la scoala primara din Berchtesgaden; era o biata fetita traumatizata de recentul divort al parintilor. În 1953, pe când era eleva la Scoala de Arte Frumoase din Cologne, s-a întâmplat ca producatorul Kurt Ulrich sa caute o adolescenta potrivita sa joace rolul fetei... Magdei Schneider în filmul „Când liliacul alb înfloreste din nou". Magda a propus-o chiar pe fiica ei, Romy, care, chemata sa dea probe, a dovedit o sensibilitate si un talent deosebit. Asa ca a fost cooptata în film, acesta fiind debutul sau cinematografic.

Un an mai târziu, regizorul Ernast Marischka era cel care îi facea tinerei propunerea de a juca într-un film „Sissi". Acesta avea sa fie primul succes comercial înregistrat de actrita începatoare si, totodata, începutul unei serii de sase povesti având-o ca eroina pe Sissi. Sansa si nesansa pentru Romy deoarece personajul interpretat a fost apoi mult timp asociat cu propria ei identitate. Romy era Sissi, nimic mai mult. Abia în 1957 Kirk Douglas o remarca la Festivalul de la Cannes iar Paramount îi ofera un contract pe trei ani. Din pacate, familia se opune ideii ca „fata" sa plece în America. Revoltata, Romy accepta un rol în „Fete în uniforma", film care abordeaza viata de viespar dintr-un pension de fete; pe fondul propriu de nemultumire, intra perfect în atmosfera filmului, oferind o noua fata a disponibilitatilor sale interpretative.

Pierre Gaspard-Huit îi propune rolul Christinei din filmul cu acelasi nume, parteneri urmând sa-i fie Jean-Claude Brialy si... un anume Alain Delon. Oportunitatea unui rol principal? Nu mai intra în discutie refuzul. În plus, viata îi pregatea o surpriza: o pasiune devoranta pentru un tânar actor de o frumusete tulburatoare, nimeni altul decât Alain Delon. Nimeni si nimic n-o mai pot opri sa se mute cu el la Paris si sa se logodeasca pe 22 martie 1959, sub ochii indiscreti ai unei armate de ziaristi din întreaga lume. Cordonul ombilical care o tinuse pâna atunci legata de familie se destrama de parca n-ar fi existat niciodata. Romy porneste în aventura vietii, pe cont propriu. La bratul iubitului ei, învata sa fie femeie si, totodata, sa renunte la rolurile, adesea stupide, de fata ideala, care i se tot sugerasera pâna acum. Frumusetea ei se metamorfozeaza brusc, capatând un aer somptuos, dublat de o feminitate misterioasa si vulnerabila. În Franta, destinul ei artistic intra pe mâini de maestri cu renume international - fie ei italieni, francezi, polonezi, englezi, americani...

Luchino Visconti este regizorul care da directia reperelor majore ale viitoarei cariere a actritei: spectacolul tragic si dramele burgheze cotidiene. Visconti - supranumit „contele rosu" datorita descendentei lui nobiliare dar si a simpatiei fata de miscarea comunista - o învata cum sa împace adevarul vietii cu fictiunea spectacolului, îi cultiva gustul pentru nostalgia trecutului, îi arata ca decaderea si descompunerea au nu numai o fateta respingatoare ci si o frumusete fascinanta, o face sa accepte ca moartea poate îmbraca o multitudine de forme si culori care îi atenueaza nuanta terifianta... Romy este o eleva sârguincioasa si absoarbe ca un burete acest mod de a privi viata si moartea; pe ecran e perfecta, dar când propria-i existenta o pune la încercare, oferindu-i momente de tradare, de cadere, de pierdere a persoanelor dragi... mintea si inima nu mai vor sa reactioneze ca la carte, lasându-se cuprinsa de lungi perioade de depresie insuportabila. Despartirea de Alain Delon dupa cinci ani de iubire pasionala, despartirea dramatica de fiul ei care îsi pierde viata într-un accident stupid, momentele de deruta din viata personala îsi pun amprenta asupra echilibrului emotional al actritei. In cartea intitulata „Dubla moarte a lui Romy Schneider", care descrie biografia vedetei, autorul Berbard Pascuito considera ca, într-un fel, prima moarte a actritei s-a produs dupa disparitia fiului ei. Durerea i-a sfarâmat iremediabil sufletul iar refugiul în alcool si droguri i-a marcat si mai mult psihicul ravasit.

Daniel Biasini, cel de-al doilea sot al actritei, a scris la rândul lui o carte intitulata „Ma Romy" (Romy a mea) în care povesteste ultimii noua ani din viata celei pentru care el a fost sofer, secretar, amant, sot si tatal fetei lor Sarah. Asa se face ca i-a fost alaturi si în cel mai tragic moment al vietii ei, cel în care fiul ei din prima casatorie, David, a murit. Era în 5 iulie 1981 când baiatul în vârsta de 14 ani s-a catarat pe gardul proprietatii lor, a alunecat si a fost strapuns de vârful ascutit ca o sulita al unei vergele care i-a sectionat o artera. Medicii de la spitalul din Saint-Germain-en-Laye n-au reusit sa-i salveze viata. Romy astepta verdictul pe culoar si la primirea cruntei vesti a scos „cel mai teribil urlet pe care l-am auzit vreodata în viata mea, îsi aminteste Daniel Biasini. Disparitia acestui copil atât de iubit m-a paralizat si pe mine de durere. Nu stiam ca aceea avea sa fie si ultima zi în care Romy îmi era sotie. Trei luni mai târziu eram deja divortati, iar peste alte zece luni, viata ei se sfârsea, desi, fara nici o îndoiala, chiar din seara acelei zile fierbinti de iulie în care medicii au anuntat-o ca n-au reusit sa-i salveze fiul, ea a încetat sa mai traiasca". Toti biografii actritei, inclusiv Daniel Biasini, au insistat asupra faptului ca fericirea cea mai mare a lui Romy i-a fost adusa de... rolul de mama. Iar sufletul ei a fost David, baiatul cu bucle blonde din casatoria cu Harry Meyen. Zilele în care nu avea obligatii profesionale i le dedica în totalitate. Mâncau împreuna, îi citea basme clasice, îi povestea istorioare inventate de ea, îi depana chiar amintiri din propria ei copilarie, îl adormea în brate... De fapt, traia prin el si când copilul a disparut, existenta n-a mai avut pentru ea nici un sens.

Multora dintre actorii de azi ar putea sa li sa para incredibil ca o întreaga cariera cinematografica sa fie cladita pe filme semnate numai de regizori celebri. Romy Schneider a avut însa aceasta sansa. Asa se face ca în filmografia sa sunt înscrise multe roluri realizate sub conducerea unor nume de referinta regizorala ale celei de-a saptea arte: Luchino Visconti - „Munca"- episodul 2 din „Boccaccio '70" (1962), „Ludwig" (1973), ; Orson Welles - „Procesul" (1962); Terence Young - „Eddie Chapman, agent secret" (1966); Andrzej Zulawski - „Important e sa iubesti" (1975, Premiul César); Claude Chabrol - „Inocenti cu mâini murdare" (1975); Costa Gavras - „Clar de femeie" (1979); Bertrand Tavernier - „Moartea în direct" (1979); Claude Miller - „Arest preventiv" (1981) etc. Fara nici o îndoiala însa, Romy Schnaider a fost actrita preferata a regizorului Claude Sautet, cineastul care adesea si-a asumat riscul de a cadea în melodrama abordând cu generozitate si caldura subiecte care descriu „întâmplarile vietii" si care mizeaza pe densitatea psihologica a personajelor: „Întâmplarile vietii" (1969); „Fata si comisarul" (1971); „César si Rosalie" (1972); „Mado" (1976); „O poveste simpla" (1978, Premiul César).

A fost casatorita de doua ori. Cu Harry Meyen s-a casatorit în 1966, încercând sa se vindece si într-un fel sa se razbune pe cel care o parasise dar care avea sa ramâna iubirea vietii ei, Alain Delon. L-a nascut pe David si a divortat dupa sapte ani. În 1975 s-a casatorit cu Daniel Biasini, de care s-a despartit în 1981. Împreuna au avut-o pe Sarah, care seamana leit cu mama sa.

A avut numeroase legaturi sentimentale pasagere, în general actori (Jean-Louis Trintignat, Bruno Ganz - o figura de marca a teatrului germanofon, Jacques Dutronc).

La sfârsitul anului 1973 si-a cumparat în Paris, pe strada Bonaparte, o proprietate de 300 de metri patrati, unde a locuit pâna la sfârsitul vietii. Avea un cerc restrâns si închis de prieteni, cel mai apropiat de sufletul ei fiind Jean-Claude Brialy, vorbitor de limba germana. Acesta a fost una dintre ultimele persoane care s-au aflat în apropierea actritei înainte de a muri.

Nu-i placea sa risipeasca banii, dar când avea chef sa-si manifeste generozitatea nu mai avea limite.q În ciuda educatiei germane severe primite, si-a lasat viata condusa de hazard, acesta fiind cel mai drag principiu al ei.

Desi îi placea sa dispuna de confortul unei mic burgheze, a dus o viata de hippie, fara nici o regula si bariera: mânca atunci când îi era foame, bea când îi era sete, dormea când era obosita, sfidând orice fel de conventie, traditie, protocol.

În ciuda impresiei pe care o lasa, nu avea „tone" de haine. Si le alegea însa dupa criterii care dovedeau mult rafinament. A fost mult timp îndragostita de creatiile Chanel. O scurta perioada a tradat însa aceasta casa lasându-se sedusa de Courrcges.

Dupa vârsta de 30 de ani, când frumusetea ei s-a copt pe deplin, si-a schimbat maniera de a se privi pe sine însasi: „Nu mai trebuie sa caut eleganta în haine, spunea ea, e momentul ca hainele sa-mi sublinize eleganta mea naturala". În cel de-al patrulea deceniu al vietii sale a optat pentru creatii Yves Saint Laurent. Pentru întâlnirile oficiale, casa YSL îi punea gratuit la dispozitie rochii extrem de pretioase. Un gest de pura prietenie din partea creatorului de moda.

Parerea ei despre celebritate: „Star? Acest cuvânt ma face sa râd..., l-am exclus din vocabularul meu..."

Atitudinea ei fata de istorie, ca fiica a natiunii germane - autoare a holocaustului: „Trebuie sa-mi asum partea mea de responsabilitate, dar în nici un caz nu m-am maritat cu Harry dintr-un sentiment de culpabilitate, cum se spune" (Harry Meyen era evreu).

Reactia fata de parerea celor din jur: „Judecata altora nu ma intereseaza".

Berbard Pascuito, unul dintre biografii actritei, explica notorietatea ei astfel: „Romy Schneider semana în aparenta cu oricare alta femeie, nefiind nici foarte departe, nici foarte aproape de personajele pe care le-a întruchipat pe ecran. E vorba de femei pentru care... important este sa iubeasca; sufera din iubire si îi fac pe altii sa sufere din iubire, sunt amante frustrate sau sotii tradate..."

Ultimul film în care a jucat este „Trecatoarea din Sans-Souci", de Jacques Rouffio (1981).

A murit in somn, pe 29 mai 1982. Unele surse considera ca a fost vorba de un atac cardiac, altele de o sinucidere cu o supradoza de somnifere.

Un sondaj realizat în urma cu un an în Franta o declara „actrita secolului", cu 42% dintre raspunsurile participantilor, înaintea lui Catherine Deneuve (27%), Marilyn Monroe (26%), Michele Morgan (25%), Brigitte Bardot si Liz Taylor (10%).