Soimita Lupu

Balerina Șoimița Lupu este un nume important al baletului internațional, printre puținii artiști români care au obținut un adevărat triumf în străinătate. A fost aplaudată de la 18 ani, a avut o carieră de succes în România unde a fost prim-solistă la Opera Națională din București. În 1989, alături de Ștefan Iordache, a fost protagonistă în filmul Noiembrie ultimul bal, unde a interpretat magistral rolul Dariei.
În ciuda succesului avut în România, din 1990 a emigrat în Italia unde s-a impus și unde este din 1992 prim-balerină la Teatrul Massimo din Palermo. A strălucit în turnee pe mari scene europene, a dansat la Arenele Romane din Verona, Teatrul La Fenice din Veneția, Teatro Bellini din Catania, Sferisterio din Macerata, Teatro Nuovo din Torino, Staatstheater Mainz, Opera Națională București, Opera Națională Timișoara. A interpretat marile roluri din arealul baletului clasic si neoclasic, Simfonia fantastică, Tristan și Isolda, Lacul lebedelor, Romeo și Julieta, Frumoasa din pădurea adormită, Coppelia, Aida.
Adevărată ambasadoare culturală a României, orașul Palermo a răsplătit-o în 2008 cu Diploma de Excelență pentru întreaga carieră internațională. Șoimița Lupu este un fericit caz de artist, realizat, împlinit, prețuit. A strălucit sub lumina reflectoarelor datorită talentului său excepțional, efortului, dăruirii și tuturor calităților unei étoile. Șoimița este perfecționionistă, exigentă, cariera ei implică o muncă teribilă, voință de fier și disciplină. Sunt calitățile care au impus-o pe scena baletului internațional. Șoimița Lupu este o încântătoare apariție, temperamentală, pasională,  frumoasă și de o grație inefabilă.
Artista ne-a obișnuit cu imponderabilele sale roluri care nu sunt decât urmarea firească a aptitudinilor sale sufletești, a grației, talentului și profunzimii sale interioare. Dansând, silueta ei magnifică are o inconsistență imaterială. Inexprimabilul găsește forme să se exprime în interpretările ei. Văzându-i spectacolele, îmi imaginam că ea pe scenă ar trebui să rămână, dar de cele mai multe ori pare că părăsește scena, se dizolvă, levitează, sfidează legile gravitației. Devine o ființă a aerului.
Șoimița a convertit  inexprimabilul în registre de mișcări corporale ce se  substituie cameleonic  numeroaselor sale roluri, trecând de la suavitate la desfășurări de o  forță nemaintâlnită. Șoimița ne-a făcut complicii unui ritual misterios. Ca într-un proces alchimic, ea se transformă în flacără sau în abur sau într-o rafală de vânt. Dansând, atinge maxime valori de tensiune verticală. Pe lângă fascinație, dansul ei provoacă și teamă, o urmărim uneori cu răsuflarea tăiată, avem senzația că se poate răni în multitudinea mișcărilor în care se desfășoară. Linia sinuoasă a gâtului, expresia armonioasă a corpului ei au memoria statuilor din antichitatea greco-romană, se înscriu în acel tipar estetic ce a impus forma trupului uman ca o permanență în istoria artei.
Dansând, corpul ei e eliberat de greutatea lui, expresiile sale, mâinile, picioarele ne vorbesc și ne amintesc de povești fantastice cu eroi legendari, neînfricați. Mișcările ei se rotesc și se înscriu într-o altă dinamică. Numai în dans corpul intră într-o ondulare neîntreruptă, în niște dispoziții spațiale de o mobilitate și libertate neîntâlnite în nimic altceva. Văzându-i salturile periculoase,  medităm, reflectăm și învățăm să zburăm și noi cu gândul, asemenea zborurilor sale pe scenă. Șoimița ar putea fi un veritabil instructor de zbor. Privind-o dansând ne e limpede că trupul omului este o mașinărie perfectă care poate sfida legile gravitației împrumutând inconsistența aerului uneori. Dar trupul poate avea și atâta forță încât poate face față tuturor presiunilor și eforturilor impuse. Șoimița a învățat să își domine corpul, numai așa reușind să domine scena.  Bucuria triumfului vine după fiecare spectacol. După o carieră exemplară, Șoimița s-a achitat strălucit de multiplele sale roluri de ingenuă, de divă, de walkirie. Nimic nu lipsește din ceea ce constituie o carieră pe deplin împlinită.