Şi-a făcut studiile secundare în oraşul natal şi apoi în Craiova, la Liceul Central. Cum părinţii, Lazăr şi Ecaterina (născută Apostol) Braborescu, voiau să-şi vadă fiul ofiţer, îl înscriu (1900) la Liceul Militar, de unde Braborescu promovează la Şcoala superioară de ofiţeri de infanterie. În 1902 era sublocotenent în Regimentul 26 Rovine (va şi semna unele poezii St. B. Rovine). În 1903 editează împreună cu I.C. Popescu-Polyclet şi cu Nicolae Vulovici, camarad de regiment, „Noua revistă olteană”. Începuse, după cum singur spune, să cocheteze cu muzele. Apropiindu-se de literaţii craioveni, participă la înfiinţarea revistei „Ramuri”. Îl atrăgea însă, sub presiunea vocaţiei, şi teatrul. Student, din 1907, la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmează în acelaşi timp Conservatorul.
Absolvent în 1911, este angajat de Emil Gârleanu la Teatrul Naţional din Craiova, unde va juca, alături de soţia lui, Lucia, trei stagiuni. Obţine unele succese, de vreme ce, în 1914, Mihail Sadoveanu îl aduce la Teatrul Naţional din Iaşi. Aici începe, în 1919, să practice direcţia de scenă. În decembrie 1921, făcând echipă cu Sandu Teleajen şi Emil Serghie, scoate revista „Gândul nostru”, care va apărea până în 1928. În 1923, se transferă la Teatrul Naţional din Cluj. Dar în stagiunea 1938-1939, mult prea devreme pentru vitalitatea lui artistică, se vede pensionat, însoţeşte totuşi colectivul Naţionalului clujean la Timişoara, în perioada cât instituţia ardeleană a fost nevoită a se strămuta acolo. Prin 1943, avea o funcţie oarecare la Cenzura militară.
După 1944, va activa în cadrul Teatrului Muncitoresc şi al Teatrului de Stat din capitala Banatului, primind, în 1949, o catedră la Institutul de Teatru (unde este ales şi rector). În anul următor se înapoiază la Cluj, unde continuă să urce pe scenă şi, până în 1954, predă la Institut. Artist al poporului (1955), Braborescu încă nu-şi încheiase cariera. La o vârstă şi mai înaintată (85 de ani), cu o luciditate nealterată, mai juca din când în când. A fost un interpret cult, preţuind cuvântul şi ştiind să-i pună în valoare încărcătura de nuanţe. Un spirit reflexiv, cu înclinaţie către piesele de combustie intelectuală. În calitate de regizor (a montat peste şaizeci de piese), era atras de dramaturgi ca Henrik Ibsen, G.B. Shaw şi Luigi Pirandello.
A pus în scenă Meşterul Manole şi Cruciada copiilor de Lucian Blaga, dar şi alte texte româneşti. Ca actor a jucat, cu fineţe şi sobrietate, mai mult de trei sute de roluri, între care Pepelea din Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri, Ştefăniţă din Viforul şi Ştefan cel Mare din Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Rică Venturiano din O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale. Critica a consemnat şi creaţiile din Strigoii de Henrik Ibsen, Intrigă şi iubire de Friedrich Schiller, Idiotul de Feodor Dostoievski, Azilul de noapte de Maxim Gorki, Puterea întunericului de Lev Tolstoi etc.
Are şansa ca, în stagiunea 1921-1922, să-l întruchipeze pe Hamlet, tragedia shakespeare-ană fiind tradusă, în versuri, de el însuşi. În 1955 i-a fost dedicat medalionul cinematografic Cu faţa spre public (regia - Savel Stiopul), iar în 1964, în filmul Anotimpuri (în aceeaşi regie), Braborescu, cu firescul lui dintotdeauna, conturează figura bătrânului profesor din episodul Zi grea. Plănuia o carte de amintiri şi gânduri despre teatru, Pe urmele lui Thespis.
A colaborat, de-a lungul vremii, la „Revista modernă”, „Patria”, „Evenimentul”, „Alarma”, „Viaţa literară”, „Dreptatea”, „Sămănătorul”, „Floarea darurilor”, „Revista idealistă”, „Neamul românesc”, „Luceafărul”, „Societatea de mâine”, „Hyperion”, „Naţiunea română” şi „Românul”. O anume facilitate se observă în traducerile la care Braborescu se încumetă, ceea ce nu înseamnă că încercările lui nu vădesc acurateţe şi uneori chiar eleganţă. S-a simţit atras de lirica franceză - Charles Baudelaire, Eduard Haraucourt, Henri de Regnier, Sully Prudhomme, Francois Coppee, Felix Arvers şi Albert Samain (poezia Toamnă, în asociere cu I.C. Popescu-Polyclet); preferinţele lui se îndreaptă spre Jose-Maria de Heredia, pe care intenţiona să-l transpună în întregime în româneşte.
Tălmăcirile, rămase în bună parte în pagini de revistă, poartă amprenta propriei sentimentalităţi, care îi dictează de multe ori şi selecţia („cântece”, „romanţe”, „sonete”). A dat o versiune cuminte unor stanţe de Ch. Ad. Cantacuzene. În fine, a tradus două sonete de William Shakespeare, dar marea probă la care s-a supus este Hamlet. Alţi dramaturgi de care s-a apropiat ca traducător sunt Calderon de la Barca (Viaţa e un vis), Henrik Ibsen (Strigoii şi Micul Eyolf), precum şi Eugene Labiche şi Eduard Martin, Henri Lavedan, Georges Feydeau, Max Maurey, Jacques Nathansen, Maurice Magre etc.
Doar câţiva prieteni binevoitori au părut că apreciază producţia lirică a junelui ofiţer care, într-un adevărat desfrâu al lamentaţiei, îşi teatraliza impudic afectele. Un potop de „lacrămi” inundă strofele uşoare din volumul Raze de lună (1905). De pretutindeni se aud „doiniri de plâns”, ecou al suspinelor unei inimi rănite de cioburile viselor „farmate”. Cruci, morminte, „corbi în doliu”, „crivăţul amar”, un amurg apăsător de toamnă tristă şi rece marchează decorul, convenţional, în care amărâtul visător îşi plânge jalea sau urzeşte castele în aer.
Câte o pornire de revoltă se pierde îndată într-un noian de disperare şi, înfrânt, Fulg Pribeag (cu acest pseudonim sunt iscălite câteva poezii şi o proză) e gata să ceară iubitei iertare în genunchi. Semn al vârstei imature, duiosul plonjează în „reflecţii” de un pesimism definitiv. Rareori expansiv, cuprins câteodată de un arţag proletar care îl împinge să se uite urât la „bogata lume, rea şi parvenită”, stihuitorul caută să compenseze monotonia plăpândei inspiraţii prin structura variabilă a versurilor, scurte şi mereu sprinţare. Unde s-ar fi cuvenit poate să insiste e în naraţiunea lirică, în formă dialogată. Se întrevăd aici unele resurse pentru feeria dramatică, dacă nu chiar pentru piesa istorică mai lejeră.
Prozele, adunate în volumul Din romanul unei vieţi (1900), dar şi răzleţite prin reviste, sunt proiecţia unor trăiri adolescentine. Printre extaze, invocaţii, oftaturi, eroii lui Braborescu, căutători de himere, simţitori peste poate, tânjesc după o iubire „dulce”, ideală, sfântă, dar copila blondă şi suavă, obiectul suspinătoarei adoraţii, se dovedeşte a fi crudă şi înfumurată, o cochetă fără inimă, distrugând cu veninul perversităţii ei iluzia mângâietoare, tonifiantă a iubirii neasemeni. Romanţioase şi teatrale, aceste scrieri, înrudite tematic şi ca tonalitate cu versurile, sunt mai mult descărcare sufletească, semnalând o criză de vârstă.
Un mic delir metaforic, mimând preţios „viziuni baroce”, exhibă însemnările de călătorie - Frânturi („Gândul nostru”, 1922) şi Din ziarul unui peregrin („Patria”, 1937). Copleşit de „beţia de frumos” din muzeele Dresdei, dar nu numai, emotivul izbucneşte în plâns, atunci când nu îi vine să cânte. O manieră poetizantă până la diluţie edulcorează „arlechinada închipuirilor”. Ar fi putut să intereseze aici „histrionul ascuns în sufletul peregrinului”, dacă autorul ar fi fost în stare să dea cât de cât relief ideii că lumea e o scenă.
