Teodor Mazilu

Teodor Mazilu sau Theodor Mazilu s-a născut la 11.08.1930, al patrulea copil într-o familie de muncitori, în București, România, și a decedat la 18.10.1980. A fost dramaturg, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune. Teodor Mazilu a scris începând din 1949, mai întâi în periodice pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din perioada comunistă, el a reușit să-și câștige publicul luând în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic. Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități. În anul 1972 publica Ipocrizia disperării, eseu în care își prezintă filozofia personală. A scris nuvele: O plimbare cu barca (1964), Vara pe verandă (1966), Pălărie de pe noptieră (1972), Înmormântare pe teren accidentat (1973), Iubiri contemporane (1975), Elegie la pomana porcului (1976), Doamna Voltaire (1979), Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980), Soarele și ambianța (1983); Romane: Bariera (1959, ecranizare), Aceste zile și aceste nopți (1962), O singură noapte eternă prima parte din Într-o casă străină (1975); Piese de teatru: Proștii sub clar de lună (1963, ecranizare), Acești nebuni fățarnici (1971), Mobilă și durere (1980), Don Juan moare ca toți ceilalți, Somnoroasa aventură, O sărbătoare princiară, Frumos este în septembrie la Veneția, Amorul unui subaltern.