Vivien Leigh

Vivien Leigh, Lady Olivier s-a nascut pe 5 noiembrie 1913 in India. A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producția Un tramvai numit dorință (1951).De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actrița a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward și ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

Leigh născută sub numele deVivian Mary Hartley în Darjeeling, Bengalul de Vest, India Britanică (acum India), este fica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană, și a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendență familială este disputată. Ea a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenența sa indiană. Cei doi s-au căsătorit în Kensington, Londra în anul 1912. În 1917, Ernest Hartley a fost detașat în Bengaluru, în timp ce Gertrude și Vivien au locuit în Ootacamund.

Vivien Hartley a avut prima apariție pe o scenă la vârsta de trei ani, când a recitat poezia Micuța Bo Peep, în cadrul trupei de teatru a mamei sale. Gertrude Hartley a încercat să-i transmită fiicei sale iubirea pentru literatură și i-a captat interesul pentru lucrările unor scriitori precum Hans Christian Andersen, Lewis Carroll și Rudyard Kipling, dar și pentru povestirile mitologiei grecești. Fiind singurul copil al cuplului Vivian-Hartley, a beneficiat de o educație înaltă, studiind la „Convent of the Sacred Heart” (în română „Mănăstirea Inimii Sacre”) din Roehampton, Londra, în anul 1920. La mănăstire, cea mai bună prietenă a sa a fost viitoarea actriță Maureen O'Sullivan, căreia i-a mărturisit dorința de a deveni o „mare actriță”.

Vivian Hartley și-a desăvârșit studiile în Europa, reîntorcându-se la părinții săi, în Anglia, în anul 1931. Aflând că unul dintre filmele în care juca prietena sa, Maureen O'Sullivan, rula la teatrul West End, Vivien le-a mărturisit și părinților săi că dorința ei este să devină actriță. S-a bucurat de sprijinul amândurora, tatăl său a ajutând-o să se înscrie în Academia Regală de Artă Dramatică (ARAD) din Londra.

La finele anului 1931, Vivien îl întâlnește pe Herbert Leigh Holman, cunoscut sub numele de Leigh, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea. În ciuda rezervelor acestuia în privința meseriei de actriță, cei doi se căsătoresc pe data de 20 decembrie 1932, iar în perioada următoare ea își încheie studiile la ARAD. Pe 12 octombrie 1933 dă naștere unei fetițe, căreia i-a dat numele Suzanne. Vivien s-a simțit însă sufocată de acest mariaj. După divorț, prietenii au recomandat-o unui regizor pentru un rol în filmulThings Are Looking Up, care a marcat debutul său în carieră. S-a logodit cu un agent, John Gildon, care îi sugerează să iși schimbe numele profesional din Vivian Holman în Vivian Leigh. Giddo a recomandat-o lui Alexander Korda drept o posibilă achiziție artistică, însă Korda a refuzat-o din pricina „lipsei de potențial”.

După apariția în filmulThe Mask of Virtueîn anul 1935, Leigh primește recenzii excelente din partea criticilor, care sunt urmate de interviuri și articole în ziare. Într-unul din ele, publicat în tabloidul britanic Daily Express, reporterul remarcă „o schimbare rapidă pe chipul acesteia”: acesta este primul articol în care e menționată capacitatea lui Leigh de a-și schimba cu ușurință expresiiile feței. John Betjeman, viitorul poet laureat, a scris despre ea numind-oesența adolescenței engleze. Alexander Korda Korda, care asistă la una dintre reprezentațiile nocturne ale lui Vivien Leigh, își recunoaște greșeala și îi propune acesteia un contract pentru a interpreta diverse roluri în trupa sa de teatru. Ea semnează contractul, respectându-l întru totu, însă atunci când Korda mută sediul teatrului într-o sală mai mare, Leigh nu mai reușește să-și dozeze glasul și să atragă atenția unui pubic cu mult mai numeros, piesa fiind închisă la scurtă vreme. În 1960 Leigh avea să-și amintească diferența față de prima oară când a fost apreciată de critici câștigând o faimă subită, comentând că “unii critici au fost atât de nechibzuiți încât să spună că eram o mare actriță. Și m-am gândit că aceste afirmații erau prostești, chiar perfide, deoarece puneau atâtea responsabilități pe umerii mei, pe care pur și simplu nu le puteam căra. Și au trecut mulți ani până să ajung să fiu demnă de acele prime observații. Mi se pare atât de prostesc. Mi-l amintesc foarte bine pe critic și nu l-am iertat nici până acum”.

Laurence Olivier a văzut-o pe Leigh jucând în The Mask of Virtue, între cei doi dezvoltându-se o prietenie după ce acesta a felicitat-o pentru interpretarea sa. În timp ce jucau rolul unor iubiți în filmul Fire Over England (1937), între Olivier și Leigh s-a declanșat o atracție puternică, iar după terminarea filmului, cei doi au început o aventură. În tot acest timp Leigh a citit romanul Pe aripile vântului, scris de Margaret Mitchell și i-a cerut impresarului său să o sugereze lui David O. Selznick, care plănuia realizarea unui film. Pe aripile vântului i-a adus lui Leigh imediat atenția criticilor și faimă, dar ea a fost surprinsă spunând: „Eu nu sunt o stea de cinema - sunt o actriță. Existența unei stele de cinema - doar a unei stele de cinema - este o viață prefăcută, trăită pentru valori false și pentru publcitate. Actrițele își continuă existența pentru o durată lungă și apar totdeauna roluri minunate care să fie jucate”. Împreună cu cele zece premii ale Academiei câștigate de către film, acesta i-a adus multe alte premii de prestigiu lui Leigh pentru acest rol.

Vivien Leigh a fost considerată una dintre cele mai frumoase actrițe ale zilelor sale, iar regizorii au încercat să sublinieze acestă calitate în filmele în care a jucat. Când a fost întrebată dacă ea consideră că frumusețea ei a fost un handicap ea a declarat că „oamenii cred că, din moment ce arăți destul de bine, nu ești capabil să interpretezi, iar mie îmi păsa numai de interpretare, cred că frumusețea poate fi un mare handicap, dacă îți dorești să arăți ca și personajul pe care îl joci, care nu este de multe ori ca și tine”.

După moartea actriței, unii critici au denumit interpretarea lui Leigh, în rolul lui Lady Macbeth ca „una dintre cele mai mari contribuții ale sale aduse teatrului”.

În anul 1969, o placă comemorativă adusă lui Leigh a fost plasată în biserica actorilor, St Paul's, Covent Garden, iar în 1985 portretul său a apărut, alături de cele ale altor actori britanici, pe timbre poștale ce comemorau „Anul Filmului Britanic”.

Ultimii ani și decesul

Merivale a avut o influență stabilă aupra lui Leigh, în ciuda satisfacției aparente a acesteia ea a fost surprinsă spunând că : „mai degrabă ar trăi o viață scurtă alături de Larry [Olivier], decât una lungă în lipsa lui”. Primul său soț, Leigh Holman, a petrecut o perioadă considerabilă alături de ea în acea perioadă. Merivale a însoțit-o într-un turneu de promovare în Australia, Noua Zeelandă și America Latină, care a început în luna iulie a anului 1961 și s-a sfârșit în mai, 1962. Ea a primit recenzii pozitive de-a lungul acestei călătorii. Deși ea a avut câteva depresii a continuat să lucreze la teatru, iar în anul 1963 a câștigat un premiu Tony pentru cea mai bună actriță într-un rol principal dintr-un musical, pentru interpretarea dinTovarich. Ea a mai apărut în filmeleO nouă primăvară(1961) șiCorabia nebunilor(1965).

În luna mai a anului 1967 ea urma să apară alături de Michael Redgrave în producția lui Edward Albee, numită A Delicate Balance, când s-a îmbolnăvit din nou de tuberculoză, de care suferea de peste douăzeci de ani, însă după câteva săptămâni de odihnă părea să se însănătoșească. În seara de 7 iulie, Merivale a plecat, ca de obicei, pentru a-și juca rolul la teatru și s-a întors noaptea, găsind-o pe Leigh dormind. Aproximativ treizeci de minute mai târziu (acum 8 iulie), el s-a întors în dormitor, unde a găsit-o pe Leigh întinsă pe podea. Ea încercase să meargă la baie, dar din moment ce plămânii ei se umpluseră cu lichid ea s-a prăbușit. Merivale l-a contactat pe Olivier, care era tratat pentru cancer de prostată într-un spital din apropiere. În autobiografia sa, Olivier descria „teama sa amarnică” când a plecat imediat spre locuința lui Leigh, pentru a o găsi pe Leigh întinsă pe pat. Olivier „a stat și s-a rugat pentru iertarea tuturor răutăților care interveniseră înte ei”, înainte de a-l ajuta pe Merivale să pregătească funerariile.

Trupul său a fost incinerat, iar cenușa sa a fost aruncată în lacul de lângă casa sa, Tickerage Mill, lângă Blackboys, East Sussex, Anglia. O ceremonie în memoria sa a fost ținută la biserica St Martin-in-the-Fields, cu un tribut final ținut de către John Gielgud. În Statele Unite, Leigh a devenit prima actriță care a fost omagiată de „Prietenii Bibliotecilor din Universitatea Californiei de Sud”. Ceremonia a fost condusă sub modelul unei ceremonii, cu selecții din filmele în care ea a jucat și tributuri aduse de diferiți oameni cu care ea a lucrat, precum George Cukor.

Actrița a fost recompensată cu o stea pentru filmele sale, aflată în partea de nord, aria 6700, pe Bulevardul Walk of Fame din Hollywood.