Părerea criticului
Cu un avans de trei luni faţă de data la care va intra în cinematografele româneşti, 127 Hours al lui Danny Boyle a avut avanpremiera, în deschiderea Festivalului de film DaKino 2010 - bulversând prin unele secvenţe cam pe cât o face un episod despre supravieţuire de pe Discovery. Cum bine ştiţi deja, 127 Hours prezintă cazul real al alpinistului american Aron Ralston (jucat de James Franco), care - blocat între versanţii unui canion din Utah - se vede nevoit, după cinci zile de agonizantă izolare, să-şi taie braţul pentru a se elibera şi a supravieţui.
Filmul păcătuieşte prin aceea că se rezumă la un public destul de restrâns; rămânâne strict la povestea individuală a acestui Aron Ralston. Trimiterile spre general, spre teme care să ne atingă pe toţi, sunt difuze. Şi asta pentru că Boyle ne aruncă direct în momentul în care Aron Ralston se îndreaptă spre canionul Blue John. Cine e Ralston? Într-o secvenţă pe fugă auzim cum mama lui vorbeşte cu robotul, cerându-i fiului să răspundă la telefon, sau măcar să dea un semn. În acest timp, Ralston aruncă la repezeală lucruri în rucsac. Sunt singurele indicii despre protagonist. Decizii spontane, poate chiar pripite. Abia pe la mijlocul filmului, când deja îi este prins braţul între stâncă şi bolovan, apar flashback-uri, singurele din care Boyle construieşte portretul protagonistului. Din câteva flashback-uri, cu tatăl care îl aducea în copilărie la canioane, fosta iubită şi cu un coleg, regizorul crede că ne-a câştigat empatia şi că povestea a devenit relevantă la nivel general. Totuşi, se salvează parţial prin faptul că introduce un artificiu, influenţat de - să o numim - cultura youtube: îl pune pe James Franco să facă un fel de talk-show în faţa propriei camere Canon turistice, în care el e intervievatorul, el dă răspunsuri şi el "intervine" în emisiune, ca terţă persoană, pentru a se ironiza - şi a furniza mai multe date spectatorului: a plecat spre canioane fără să spună nimănui destinaţia exactă. Mai mult, acum începem să-l cunoaştem. Vedem un om care, în faţa morţii, se joacă. Cât s-or fi îndepărtat Boyle şi celălalt scenarist - Simon Beaufoy - de adevăratul Aron Ralston? Nevoia atingerii temelor esenţiale de care vorbeam la început e satisfăcută parţial de laitmotivul "predestinării": ca şi în Slumdog Millionaire, unde apare ideea că destinul condiţionează existenţa, în 127 Hours apare obsesia că bolovanul care i-a prins mâna "îl aştepta" în canionul Blue John, de secole, tocmai pe el, pe Aron Ralston.
Ca ritm, filmul este intens, începând cu genericul - succesiune de imagini vibrante, cu mase de oameni în mişcare, continuând cu urmarea alertă a protagonistului pe drumul lui către canionul Blue John, finalizând cu cadre care îţi taie răsuflarea - sau foarte inventive: camera se strecoară, urmând protagonistul în labirintul pietros şi strâmt. Agresive vizual sunt secvenţele în care personajul jucat de James Franco se eliberează; Boyle nu cruţă privitorul, ci arată ţesuturi sfâşiate, oase, sânge, practic tot procesul eliberării/automutilării. James Franco redă o paletă destul de largă de stări şi trăiri, de la nonşalanţa uşor teribilistă a aventurierului care pleacă de unul singur să facă un traseu extrem de dificil, până la vulnerabilitate, disperare, halucinaţie şi - în final - euforia salvării. Cu toate acestea, prestaţia nu e magistrală, deşi rolul era extrem de ofertant; cred că, de fapt, scenariul nu l-a ajutat foarte mult.
127 Hours te va ţine atent fiecare minut, ba - mai mult - e posibil ca înainte de genericul de final să ţi se întâmple să uiţi că eşti la cinema şi să cauţi telecomanda, ca să dai pe alte poveşti similare, eventual cele prezentate în emisiunile "Tehnici esenţiale de supravieţuire", ori "Povestiri şocante".
Filmul păcătuieşte prin aceea că se rezumă la un public destul de restrâns; rămânâne strict la povestea individuală a acestui Aron Ralston. Trimiterile spre general, spre teme care să ne atingă pe toţi, sunt difuze. Şi asta pentru că Boyle ne aruncă direct în momentul în care Aron Ralston se îndreaptă spre canionul Blue John. Cine e Ralston? Într-o secvenţă pe fugă auzim cum mama lui vorbeşte cu robotul, cerându-i fiului să răspundă la telefon, sau măcar să dea un semn. În acest timp, Ralston aruncă la repezeală lucruri în rucsac. Sunt singurele indicii despre protagonist. Decizii spontane, poate chiar pripite. Abia pe la mijlocul filmului, când deja îi este prins braţul între stâncă şi bolovan, apar flashback-uri, singurele din care Boyle construieşte portretul protagonistului. Din câteva flashback-uri, cu tatăl care îl aducea în copilărie la canioane, fosta iubită şi cu un coleg, regizorul crede că ne-a câştigat empatia şi că povestea a devenit relevantă la nivel general. Totuşi, se salvează parţial prin faptul că introduce un artificiu, influenţat de - să o numim - cultura youtube: îl pune pe James Franco să facă un fel de talk-show în faţa propriei camere Canon turistice, în care el e intervievatorul, el dă răspunsuri şi el "intervine" în emisiune, ca terţă persoană, pentru a se ironiza - şi a furniza mai multe date spectatorului: a plecat spre canioane fără să spună nimănui destinaţia exactă. Mai mult, acum începem să-l cunoaştem. Vedem un om care, în faţa morţii, se joacă. Cât s-or fi îndepărtat Boyle şi celălalt scenarist - Simon Beaufoy - de adevăratul Aron Ralston? Nevoia atingerii temelor esenţiale de care vorbeam la început e satisfăcută parţial de laitmotivul "predestinării": ca şi în Slumdog Millionaire, unde apare ideea că destinul condiţionează existenţa, în 127 Hours apare obsesia că bolovanul care i-a prins mâna "îl aştepta" în canionul Blue John, de secole, tocmai pe el, pe Aron Ralston.
Ca ritm, filmul este intens, începând cu genericul - succesiune de imagini vibrante, cu mase de oameni în mişcare, continuând cu urmarea alertă a protagonistului pe drumul lui către canionul Blue John, finalizând cu cadre care îţi taie răsuflarea - sau foarte inventive: camera se strecoară, urmând protagonistul în labirintul pietros şi strâmt. Agresive vizual sunt secvenţele în care personajul jucat de James Franco se eliberează; Boyle nu cruţă privitorul, ci arată ţesuturi sfâşiate, oase, sânge, practic tot procesul eliberării/automutilării. James Franco redă o paletă destul de largă de stări şi trăiri, de la nonşalanţa uşor teribilistă a aventurierului care pleacă de unul singur să facă un traseu extrem de dificil, până la vulnerabilitate, disperare, halucinaţie şi - în final - euforia salvării. Cu toate acestea, prestaţia nu e magistrală, deşi rolul era extrem de ofertant; cred că, de fapt, scenariul nu l-a ajutat foarte mult.
127 Hours te va ţine atent fiecare minut, ba - mai mult - e posibil ca înainte de genericul de final să ţi se întâmple să uiţi că eşti la cinema şi să cauţi telecomanda, ca să dai pe alte poveşti similare, eventual cele prezentate în emisiunile "Tehnici esenţiale de supravieţuire", ori "Povestiri şocante".
