Părerea criticului
Nominalizat la zece Oscaruri, 1917 este filmul care aproximează pentru public absurdul războiului, deşi îl ambalează într-un act de eroism: în aprilie 1917, doi soldaţi dintr-un regiment britanic primesc ordinul să parcurgă no man's land-ul lăsat în urmă de nemţii aparent în retragere şi să transmită un mesaj comandantului unui alt regiment britanic gata să atace. Ajuns la destinaţie, mesajul ar putea salva viaţa a 1600 de confraţi altfel condamnaţi la moarte sigură. Este o premisă cu mari şanse să te ţină cu sufletul la gură şi să te facă să respiri în ritmul ororilor înfruntate de cei doi protagonişti...
1917 este o gigantică punere în scenă, în care fiecare pas şi gest sunt coregrafiate la milimetru, rezultatul fiind mai degrabă un tur de forţă (să-i spunem aroganţă?) tehnic, gata să lase pe umerii sărmanilor actori (George Mackay şi Dean-Charles Chapman, foarte buni) responsabilitatea emoţiei. Filmul emoţionează, fără îndoială, pentru că scenariul se întoarce frecvent la ideea inutilităţii eroismului şi a sorţii pecetluite, explorând inspirat şi ataşant absurdul războiului, care poate face oricând ca un act de abnegaţie să fie anulat de încăpăţânarea hazardului.
Ca şi la balet sau patinajul artistic, este nevoie de un talent gigantic din partea interpreţilor pentru a transmite emoţie şi face publicul să uite că fiecare element al programului a fost repetat de mii de ori, până la perfecţiune. 1917 nu reuşeşte acest lucru, din pricina unor decizii discutabile ale lui Sam Mendes (al cărui cel mai bun film, cel puţin în opinia noastră, rămâne American Beauty din 1999), mai ales aceea de a sugera publicului că tot ce se vede pe ecran se petrece în timp real şi că filmul este realizat dintr-un singur (două, de fapt) plan-secvenţă, fără oprirea camerei.
Avem de-a face, evident, cu o făcătură (de altfel folosită şi la Birdman) şi ne e greu să ne dăm seama dacă aceasta chiar prinde publicul în mreje, mai ales că Mendes alege şi schimbări evidente şi uneori bizare de ritm (viteza de mişcare a actorilor, tempoul coloanei sonoare) la trecerea de la o secvenţă la alta. Iar din punct de vedere scenografic filmul e o succesiune de tablouri: trecem de la tranşee la grămezi postapocaliptice de obuze, de la un oraş în flăcări la o pădure primăvăratică şi tot aşa, ca într-un joc video. Mai că te miri că la o astfel de trecere nu apare pe ecran mesajul "Saving progress...".
Dincolo de aceste aroganţe regizorale de tipul "pentru că pot", 1917 reuşeşte de minune să exploreze spiritul distrugător al războiului şi faptul că nimeni, oricât de inocent, bun sau îndemânatic, nu poate scăpa neîntinat de el. Faptul că acţiunea are loc în 1917 permite publicului o distanţă confortabilă, care face ca goana eroilor spre moarte sau spre izbăvire să fie mai uşor de privit. Să nu uităm totuşi că, atunci când noi urmărim cu sufletul la gură ce se întâmplă pe ecran, în alte locuri pe glob oameni de toate rasele, vârstele şi religiile au parte de experienţe la fel de terifiante. Nu în 1917, ci în 2020.
Ceea ce strică extrema coregrafie a lui Mendes compensează interpretările celor doi actori principali, George Mackay (de care cu siguranţă vom mai auzi) şi Dean-Charles Chapman (acum bărbat în toată firea după ce l-a interpretat câteva sezoane pe sărmanul Tommen Baratheon, moştenitorul şi apoi ocupantul Tronului de Fier din Game of Thrones). Amândoi, şi unul mai mult decât celălalt, reuşesc să exprime zbuciumul extrem între speranţă şi deznădejte, dintre curaj şi groază, dintre resemnare abjectă şi perseverenţă, dintre empatie şi cruzime. Din păcate aici Mendes mai face o aroganţă, înconjurându-i pe cei doi actori principali cu feţe dintre cele mai cunoscute (Colin Firth, Benedict Cumberbatch, Mark Strong, Richard Madden, Andrew Scott), o altă concesie a campaniei acestui film către Oscaruri.
Cât de bine i-ar fi stat lui 1917 modestia tehnică şi o distribuţie anonimă, numai bună pentru a scoate în evidenţă abnegaţia unor eroi pe care istoria i-a uitat... Cu o asemenea premisă puternică, starurile şi cascadoriile tehnice devin excese, nu necesităţi.
1917 este o gigantică punere în scenă, în care fiecare pas şi gest sunt coregrafiate la milimetru, rezultatul fiind mai degrabă un tur de forţă (să-i spunem aroganţă?) tehnic, gata să lase pe umerii sărmanilor actori (George Mackay şi Dean-Charles Chapman, foarte buni) responsabilitatea emoţiei. Filmul emoţionează, fără îndoială, pentru că scenariul se întoarce frecvent la ideea inutilităţii eroismului şi a sorţii pecetluite, explorând inspirat şi ataşant absurdul războiului, care poate face oricând ca un act de abnegaţie să fie anulat de încăpăţânarea hazardului.
Ca şi la balet sau patinajul artistic, este nevoie de un talent gigantic din partea interpreţilor pentru a transmite emoţie şi face publicul să uite că fiecare element al programului a fost repetat de mii de ori, până la perfecţiune. 1917 nu reuşeşte acest lucru, din pricina unor decizii discutabile ale lui Sam Mendes (al cărui cel mai bun film, cel puţin în opinia noastră, rămâne American Beauty din 1999), mai ales aceea de a sugera publicului că tot ce se vede pe ecran se petrece în timp real şi că filmul este realizat dintr-un singur (două, de fapt) plan-secvenţă, fără oprirea camerei.
Avem de-a face, evident, cu o făcătură (de altfel folosită şi la Birdman) şi ne e greu să ne dăm seama dacă aceasta chiar prinde publicul în mreje, mai ales că Mendes alege şi schimbări evidente şi uneori bizare de ritm (viteza de mişcare a actorilor, tempoul coloanei sonoare) la trecerea de la o secvenţă la alta. Iar din punct de vedere scenografic filmul e o succesiune de tablouri: trecem de la tranşee la grămezi postapocaliptice de obuze, de la un oraş în flăcări la o pădure primăvăratică şi tot aşa, ca într-un joc video. Mai că te miri că la o astfel de trecere nu apare pe ecran mesajul "Saving progress...".
Dincolo de aceste aroganţe regizorale de tipul "pentru că pot", 1917 reuşeşte de minune să exploreze spiritul distrugător al războiului şi faptul că nimeni, oricât de inocent, bun sau îndemânatic, nu poate scăpa neîntinat de el. Faptul că acţiunea are loc în 1917 permite publicului o distanţă confortabilă, care face ca goana eroilor spre moarte sau spre izbăvire să fie mai uşor de privit. Să nu uităm totuşi că, atunci când noi urmărim cu sufletul la gură ce se întâmplă pe ecran, în alte locuri pe glob oameni de toate rasele, vârstele şi religiile au parte de experienţe la fel de terifiante. Nu în 1917, ci în 2020.
Ceea ce strică extrema coregrafie a lui Mendes compensează interpretările celor doi actori principali, George Mackay (de care cu siguranţă vom mai auzi) şi Dean-Charles Chapman (acum bărbat în toată firea după ce l-a interpretat câteva sezoane pe sărmanul Tommen Baratheon, moştenitorul şi apoi ocupantul Tronului de Fier din Game of Thrones). Amândoi, şi unul mai mult decât celălalt, reuşesc să exprime zbuciumul extrem între speranţă şi deznădejte, dintre curaj şi groază, dintre resemnare abjectă şi perseverenţă, dintre empatie şi cruzime. Din păcate aici Mendes mai face o aroganţă, înconjurându-i pe cei doi actori principali cu feţe dintre cele mai cunoscute (Colin Firth, Benedict Cumberbatch, Mark Strong, Richard Madden, Andrew Scott), o altă concesie a campaniei acestui film către Oscaruri.
Cât de bine i-ar fi stat lui 1917 modestia tehnică şi o distribuţie anonimă, numai bună pentru a scoate în evidenţă abnegaţia unor eroi pe care istoria i-a uitat... Cu o asemenea premisă puternică, starurile şi cascadoriile tehnice devin excese, nu necesităţi.
