Părerea criticului
21 de grame e plin de imagini ale tristetii, dar cel mai trist e faptul ca nu e un film bun.
In 21 de grame, Sean Penn, marele purtator de cuvant al sufletelor chinuite, joaca rolul unui barbat care, in urma unei operatii, ajunge sa gazduiasca in pieptul sau inima unui alt barbat, cu toate lucrurile misterioase care se gaseau inauntru. Pentru a pune in valoare misterul sau pentru a pune la spate melodrama, regizorul Alejandro González Iñárritu si-a construit filmul ca pe un puzzle: o bucatica de colo, una de dincolo, si toate scot aburi de tristete: inainte de a incepe sa le pui cap la cap ai tot timpul sa te ametesti. Unii spectatori intra in acest film ca intr-o depresie si, daca sunt obisnuiti sa-si ia depresiile drept revelatii, nimic nu-i va impiedica sa creada ca au vazut o capodopera.
Alti spectatori il vad ca pe o melodrama pitita dupa o perdea de ceata si, daca sunt obisnuiti sa ia stoarcerea inimilor drept o indeletnicire josnica, nimic nu-i va impiedica sa dispretuiasca 21 de grame. Dar problema nu e melodrama. Problema e ceata. Ea da filmului ceva alunecos si vag si trezeste banuiala ca toata tristetea din el – tigara fumata numai cu privirea in gol, salonul de spital prezentat (din off) ca “anticamera a mortii” si, imediat dupa-aceea, ca un “club al pre-cadavrelor” – este doar o poza.
Ceata ingreuneaza accesul spectatorului la emotiile crude ale personajelor (cand se ridica e prea tarziu: Penn, Benicio Del Toro si ceilalti actori sunt gata-gata sa-si dea duhul de implicati ce sunt, dar totul pare sa se petreaca la o anumita distanta) si il impiedica pe Iñárritu sa nimereasca in inima hartanita a povestii sale.
In 21 de grame, Sean Penn, marele purtator de cuvant al sufletelor chinuite, joaca rolul unui barbat care, in urma unei operatii, ajunge sa gazduiasca in pieptul sau inima unui alt barbat, cu toate lucrurile misterioase care se gaseau inauntru. Pentru a pune in valoare misterul sau pentru a pune la spate melodrama, regizorul Alejandro González Iñárritu si-a construit filmul ca pe un puzzle: o bucatica de colo, una de dincolo, si toate scot aburi de tristete: inainte de a incepe sa le pui cap la cap ai tot timpul sa te ametesti. Unii spectatori intra in acest film ca intr-o depresie si, daca sunt obisnuiti sa-si ia depresiile drept revelatii, nimic nu-i va impiedica sa creada ca au vazut o capodopera.
Alti spectatori il vad ca pe o melodrama pitita dupa o perdea de ceata si, daca sunt obisnuiti sa ia stoarcerea inimilor drept o indeletnicire josnica, nimic nu-i va impiedica sa dispretuiasca 21 de grame. Dar problema nu e melodrama. Problema e ceata. Ea da filmului ceva alunecos si vag si trezeste banuiala ca toata tristetea din el – tigara fumata numai cu privirea in gol, salonul de spital prezentat (din off) ca “anticamera a mortii” si, imediat dupa-aceea, ca un “club al pre-cadavrelor” – este doar o poza.
Ceata ingreuneaza accesul spectatorului la emotiile crude ale personajelor (cand se ridica e prea tarziu: Penn, Benicio Del Toro si ceilalti actori sunt gata-gata sa-si dea duhul de implicati ce sunt, dar totul pare sa se petreaca la o anumita distanta) si il impiedica pe Iñárritu sa nimereasca in inima hartanita a povestii sale.
