Părerea criticului
În anul 2017, filmul românesc Un pas în urma serafimilor explora o lume nefamiliară, cea a unui seminar teologic ortodox, unde adolescenţi de-abia ieşiţi de pe băncile gimnaziului studiază să devină preoţi, însuși regizorul Daniel Sandu venind dintr-o astfel de instituție. „Serafimii” părintelui Ivan (Vlad Ivanov, într-un rol negativ) mințeau şi chiuleau şi, dacă au dat vreodată dovadă de vreo înclinare către preoţie, aceasta era repede uitată printre atâtea ispite. Este o discrepanţă care spune multe despre biserică, nota Cinemagia la data lansării filmului, publicația noastră exprimându-și dorința ca subiectul să fi fost explorat mai tăios.
Filmul 21 de rubini, proiectat acum în cinematografele noastre, surprinde (într-unul din cele două planuri ale acțiunii) momentul intrării la seminar a unui băiat provenind dintr-o familie săracă de provincie. Un seminar probabil ca cel descris în Un pas în urma serafimilor. Nu este primul film românesc critic la adresa Bisericii Ortodoxe, însă e primul care face această critică atât de tăios. 21 de rubini este regizat de o față bisericească - părintele Ciprian Mega fiind preot, demersul lui virulent fiind cu atât mai temerar.
Filmul 21 de rubini nu se limitează la lumea dintre patrafire și iconostase – majoritatea scenelor nici nu sunt într-o biserică, ci în birouri de episcopi, apartamente de bloc, gări – și fac trimitere la cinematograful neorealist al anilor '90, ce combină politicieni corupți, interlopi, polițiști prostănaci, practicanți de alba-neagra și alte figuri de „băieți de viață”. Primul plan al filmului este o „felie de viață” surprinsă în manieră naturalistă.
Titlul filmului trimite la mica comoară a familiei sărace care leagă cele două planuri.
Filmul are și un plan actual, contemporan: cel cu o femeie-procuror general (Corina Moise, desăvârșită în rol), care activează în momentul actual, de după criza Covid și după declanșarea războiului din Ucraina, personaj care cu siguranță face trimitere la o persoană reală binecunoscută. Corina Moise ține pe umerii ei filmul, emanând autoritate, prestanță, dar și o tristețe în ochii mari, căprui, ce se leagă de un eveniment din trecutul ei, cel în care băiatul adolescent se pregătește să intre la seminar.
Cum am spus mai sus, filmul are două planuri: cel din trecut, de acum douăzeci de ani, suprapus cu vizita papei Ioan-Paul în România, și cel din prezent, când prim-procuroarea (și fiica familiei din planul trecut) aduce pentru prima oară, în fața justiției, fețe bisericești pentru acuzații de corupție și trafic de influență. Filmul cu greutate morala pune în discuție, în planul din trecut, starea de sumbră degradare din România, în care o familie săracă dă preoților solicitata mită pentru intrarea fiului la Seminar. Dar oare sufletul acela nevinovat pentru care toate aceste lucruri au fost săvârșite nu se va pierde?
Disprețul regizorului pentru ierarhii corupți se vede în maniera grosieră în care îi descrie, într-o caricaturală unidimensionalitate: bătrâni în pragul senilității sau tineri sicofanți, preoți sau episcopi, sunt la fel de dezgustători când cer șpagă unei familii sărace (Ela Ionescu și Sebastian Bălan) pentru admiterea fiului la seminar, sau tânărului preot cu vocație pentru primirea unei parohii, ori când un episcop chefuiește pe cântecele diaconilor precum un interlop pe muzica lăutarilor. Aproape nicio nuanță de omenie în fapte nu dovedesc fețele bisericești din film, și orice complexitate le e refuzată. Niciun detractor al Bisericii nu ar putea face atât de mult rău precum aceste personaje grotești, care se ascund în spatele „ascultării”, așa cum un personaj o spune: „În Biserică nu e democrație...”
Prin contrast, există și figuri senine, cu adevărat apostolice: un preot bătrân (Valer Dellakeza) – aparent cu un trecut pătat – aflat în conflict cu autoritățile bisericești, dar iubit și ascultat de toți credincioșii, și discipolul său – un tânăr credincios și cuminte, care își dorește preoția. Biserica pare că mai are o șansă.
Structura filmului suferă din cauza timpului lung și alternanței de planuri greu descifrabilă, fiind pierdută lupta din camera de montaj: planul de acum douăzeci de ani și cel prezent este uneori greu de surprins. În mod interesant, evenimentul – tragic – ce leagă cele două planuri, moartea unui tânăr aspirant la preoție, tragedie care este consecința evenimentelor din primul plan și în același timp motivația evenimentelor din cel de-al doilea, este omis de către regizor.
Titlul filmului trimite la mica comoară a familiei sărace care leagă cele două planuri. Cele 12 rubine, care ar putea fi cei doi bani ai văduvei, prețuiesc mai mult decât tot fastul preoției. Sunt simbolul simplității și al bunătății ascunse, aceea pe care o aveau Apostolii odinioară. Și pe care preoții din film au pierdut-o, pe 30 de arginți.
Filmul oferă multe bijuterii interpretative - de la Corina Moise, la rolurile episodice aleî celebrilor noștri actori, care dau culoare filmului, fiind o plăcere să urmărești aceste crochiuri - Răzvan Vasilescu (preot), Dorel Vișan (primar), Magda Catone (profesoară de provincie), Nicodim Ungureanu (șefuleț de stat uns cu toate alifiile), Mihai Sandu Gruia (preot), Lucian Ifrim (preot), Constantin Dinulescu (episcop) etc. De apreciat este și efortul de aducere în distribuție a unor actori străini - Mickey Rourke în rol de ambasador SUA, Elisabetta Pellini - comisar european și Anthony Delon (fiul lui Alain Delon), iubitul procuroarei, care dau și ei tot ce au mai bun în rolurile lor.
Filmul 21 de rubini, proiectat acum în cinematografele noastre, surprinde (într-unul din cele două planuri ale acțiunii) momentul intrării la seminar a unui băiat provenind dintr-o familie săracă de provincie. Un seminar probabil ca cel descris în Un pas în urma serafimilor. Nu este primul film românesc critic la adresa Bisericii Ortodoxe, însă e primul care face această critică atât de tăios. 21 de rubini este regizat de o față bisericească - părintele Ciprian Mega fiind preot, demersul lui virulent fiind cu atât mai temerar.
Filmul 21 de rubini nu se limitează la lumea dintre patrafire și iconostase – majoritatea scenelor nici nu sunt într-o biserică, ci în birouri de episcopi, apartamente de bloc, gări – și fac trimitere la cinematograful neorealist al anilor '90, ce combină politicieni corupți, interlopi, polițiști prostănaci, practicanți de alba-neagra și alte figuri de „băieți de viață”. Primul plan al filmului este o „felie de viață” surprinsă în manieră naturalistă.
Titlul filmului trimite la mica comoară a familiei sărace care leagă cele două planuri.
Filmul are și un plan actual, contemporan: cel cu o femeie-procuror general (Corina Moise, desăvârșită în rol), care activează în momentul actual, de după criza Covid și după declanșarea războiului din Ucraina, personaj care cu siguranță face trimitere la o persoană reală binecunoscută. Corina Moise ține pe umerii ei filmul, emanând autoritate, prestanță, dar și o tristețe în ochii mari, căprui, ce se leagă de un eveniment din trecutul ei, cel în care băiatul adolescent se pregătește să intre la seminar.
Cum am spus mai sus, filmul are două planuri: cel din trecut, de acum douăzeci de ani, suprapus cu vizita papei Ioan-Paul în România, și cel din prezent, când prim-procuroarea (și fiica familiei din planul trecut) aduce pentru prima oară, în fața justiției, fețe bisericești pentru acuzații de corupție și trafic de influență. Filmul cu greutate morala pune în discuție, în planul din trecut, starea de sumbră degradare din România, în care o familie săracă dă preoților solicitata mită pentru intrarea fiului la Seminar. Dar oare sufletul acela nevinovat pentru care toate aceste lucruri au fost săvârșite nu se va pierde?
Disprețul regizorului pentru ierarhii corupți se vede în maniera grosieră în care îi descrie, într-o caricaturală unidimensionalitate: bătrâni în pragul senilității sau tineri sicofanți, preoți sau episcopi, sunt la fel de dezgustători când cer șpagă unei familii sărace (Ela Ionescu și Sebastian Bălan) pentru admiterea fiului la seminar, sau tânărului preot cu vocație pentru primirea unei parohii, ori când un episcop chefuiește pe cântecele diaconilor precum un interlop pe muzica lăutarilor. Aproape nicio nuanță de omenie în fapte nu dovedesc fețele bisericești din film, și orice complexitate le e refuzată. Niciun detractor al Bisericii nu ar putea face atât de mult rău precum aceste personaje grotești, care se ascund în spatele „ascultării”, așa cum un personaj o spune: „În Biserică nu e democrație...”
Prin contrast, există și figuri senine, cu adevărat apostolice: un preot bătrân (Valer Dellakeza) – aparent cu un trecut pătat – aflat în conflict cu autoritățile bisericești, dar iubit și ascultat de toți credincioșii, și discipolul său – un tânăr credincios și cuminte, care își dorește preoția. Biserica pare că mai are o șansă.
Structura filmului suferă din cauza timpului lung și alternanței de planuri greu descifrabilă, fiind pierdută lupta din camera de montaj: planul de acum douăzeci de ani și cel prezent este uneori greu de surprins. În mod interesant, evenimentul – tragic – ce leagă cele două planuri, moartea unui tânăr aspirant la preoție, tragedie care este consecința evenimentelor din primul plan și în același timp motivația evenimentelor din cel de-al doilea, este omis de către regizor.
Titlul filmului trimite la mica comoară a familiei sărace care leagă cele două planuri. Cele 12 rubine, care ar putea fi cei doi bani ai văduvei, prețuiesc mai mult decât tot fastul preoției. Sunt simbolul simplității și al bunătății ascunse, aceea pe care o aveau Apostolii odinioară. Și pe care preoții din film au pierdut-o, pe 30 de arginți.
Filmul oferă multe bijuterii interpretative - de la Corina Moise, la rolurile episodice aleî celebrilor noștri actori, care dau culoare filmului, fiind o plăcere să urmărești aceste crochiuri - Răzvan Vasilescu (preot), Dorel Vișan (primar), Magda Catone (profesoară de provincie), Nicodim Ungureanu (șefuleț de stat uns cu toate alifiile), Mihai Sandu Gruia (preot), Lucian Ifrim (preot), Constantin Dinulescu (episcop) etc. De apreciat este și efortul de aducere în distribuție a unor actori străini - Mickey Rourke în rol de ambasador SUA, Elisabetta Pellini - comisar european și Anthony Delon (fiul lui Alain Delon), iubitul procuroarei, care dau și ei tot ce au mai bun în rolurile lor.
