Părerea criticului
Brad Pitt şi-a arătat posteriorul în Troia, iar Colin Farrell a apărut aproape gol în Alexander, deci nu e deloc de mirare că Gerard Butler a fost obligat de Zack Snyder, regizorul filmului 300 să-şi arate şi el diferite părţi ale corpului în această poveste despre eroismul şi sacrificiul celor 300 de spartani care i-au ţinut piept imensei armate a împăratului Xerxes. Numai că în cazul ăsta nu mai era nevoie: efectele speciale fac toţi banii.
Deşi eu unul am fost uşor dezamăgit de film, 300 este în mod clar un hit de box-office şi un film de referinţă în istoria efectelor speciale. Scenele de luptă fac să pălească tot ceea ce s-a creat până acum în domeniu, iar replicile inteligente din romanul grafic al lui Miller sigur vor fi repetate de fani luni de-a rândul de-acum înainte. Dar aici rezidă cea mai mare problemă a filmului lui Snyder: părţile bune sunt luate de la Miller, părţile mai puţin bune îi aparţin regizorului.
Snyder foloseşte cadru cu cadru şi moment cu moment desfăşurarea acţiunii din romanul grafic. Imensa armată a lui Xerxes (Rodrigo Santoro), care vine să termine ce n-a reuşit tatăl său, Darius, la Maraton, se apropie de teritoriul grec şi se opreşte la Termopile (adică Porţile Fierbinţi). Pentru că venirea inamicului este sincronizată cu o perioadă de slăvire a zeilor, eforii, preoţi păzitori ai oracolelor, interzic trupelor greceşti să plece la război. Leonidas (Gerard Butler), regele spartan, este singurul care nu se supune şi pleacă la luptă însoţit de mica lui trupă de 300 de soldaţi.
Aici începe o luptă crâncenă, pe mai multe niveluri: misticismului limitat şi tiraniei cotropitoare a lui Xerxes, care se consideră zeu şi stăpân al lumii întregi, i se opune spiritul raţional şi practic al lui Leonidas. Iar soldaţilor persani, subjugaţi de idolatrizarea împăratului lor, li se opune mâna de oşteni ai lui Leonidas, conduşi întru democraţie şi libertate. În sfârşit, 300 este o luptă între simplitate şi rigoare (vezi sobrietatea veşmintelor lui Leonidas, care nu se diferenţiază deloc de ceilalţi spartan) şi luxul artificial al lui Xerxes: Rodrigo Santoro a trebuit să poarte kilograme de lanţuri strălucitoare şi o mulţime de piercing-uri pentru a-l portretiza pe megalomanul împărat persan.
Din păcate personajul negativ este unul dintre cele mai mari defecte ale filmului: ai impresia că Xerxes este o Lady Di (deţinutul travestit interpretat de Santoro în Carandiru) de doi metri jumate înălţime, acoperită de metal, machiată strident şi accesorizată cu o voce cavernoasă. Efectul este rizibil, iar confruntarea finală dintre rege şi împărat nu provoacă nicio satisfacţie, ci doar bifează un eveniment obligatoriu în chimia scenariului.
300 este în mod evident genul de film cu mult mai mare succes la public decât la critică (într-o prestigioasă revistă de cinema se spune despre 300: "it's so brown, that it looks like shit"). Gaşca minuţios procesată pe calculator a lui Snyder o să spargă cu siguranţă toate topurile de box-office în România, aşa cum face de două săptămâni în Statele Unite. Şi cum la noi romanul grafic al lui Frank Miller este practic necunoscut, iar povestea sacrificiului lui Leonidas şi a celor puţini care le-au ţinut piept celor mulţi este entertainment pur, succesul e garantat. Sânge întunecat sare în toate părţile, ca într-un joc video, iar săbiile spartanilor pătrund în trupurile duşmanilor ca într-o cocă moale, care de-abia aşteaptă să se dezintegreze. Eu unul chiar am avut impresia că joc Prince of Persia...
Deşi eu unul am fost uşor dezamăgit de film, 300 este în mod clar un hit de box-office şi un film de referinţă în istoria efectelor speciale. Scenele de luptă fac să pălească tot ceea ce s-a creat până acum în domeniu, iar replicile inteligente din romanul grafic al lui Miller sigur vor fi repetate de fani luni de-a rândul de-acum înainte. Dar aici rezidă cea mai mare problemă a filmului lui Snyder: părţile bune sunt luate de la Miller, părţile mai puţin bune îi aparţin regizorului.
Snyder foloseşte cadru cu cadru şi moment cu moment desfăşurarea acţiunii din romanul grafic. Imensa armată a lui Xerxes (Rodrigo Santoro), care vine să termine ce n-a reuşit tatăl său, Darius, la Maraton, se apropie de teritoriul grec şi se opreşte la Termopile (adică Porţile Fierbinţi). Pentru că venirea inamicului este sincronizată cu o perioadă de slăvire a zeilor, eforii, preoţi păzitori ai oracolelor, interzic trupelor greceşti să plece la război. Leonidas (Gerard Butler), regele spartan, este singurul care nu se supune şi pleacă la luptă însoţit de mica lui trupă de 300 de soldaţi.
Aici începe o luptă crâncenă, pe mai multe niveluri: misticismului limitat şi tiraniei cotropitoare a lui Xerxes, care se consideră zeu şi stăpân al lumii întregi, i se opune spiritul raţional şi practic al lui Leonidas. Iar soldaţilor persani, subjugaţi de idolatrizarea împăratului lor, li se opune mâna de oşteni ai lui Leonidas, conduşi întru democraţie şi libertate. În sfârşit, 300 este o luptă între simplitate şi rigoare (vezi sobrietatea veşmintelor lui Leonidas, care nu se diferenţiază deloc de ceilalţi spartan) şi luxul artificial al lui Xerxes: Rodrigo Santoro a trebuit să poarte kilograme de lanţuri strălucitoare şi o mulţime de piercing-uri pentru a-l portretiza pe megalomanul împărat persan.
Din păcate personajul negativ este unul dintre cele mai mari defecte ale filmului: ai impresia că Xerxes este o Lady Di (deţinutul travestit interpretat de Santoro în Carandiru) de doi metri jumate înălţime, acoperită de metal, machiată strident şi accesorizată cu o voce cavernoasă. Efectul este rizibil, iar confruntarea finală dintre rege şi împărat nu provoacă nicio satisfacţie, ci doar bifează un eveniment obligatoriu în chimia scenariului.
300 este în mod evident genul de film cu mult mai mare succes la public decât la critică (într-o prestigioasă revistă de cinema se spune despre 300: "it's so brown, that it looks like shit"). Gaşca minuţios procesată pe calculator a lui Snyder o să spargă cu siguranţă toate topurile de box-office în România, aşa cum face de două săptămâni în Statele Unite. Şi cum la noi romanul grafic al lui Frank Miller este practic necunoscut, iar povestea sacrificiului lui Leonidas şi a celor puţini care le-au ţinut piept celor mulţi este entertainment pur, succesul e garantat. Sânge întunecat sare în toate părţile, ca într-un joc video, iar săbiile spartanilor pătrund în trupurile duşmanilor ca într-o cocă moale, care de-abia aşteaptă să se dezintegreze. Eu unul chiar am avut impresia că joc Prince of Persia...
