Părerea criticului
Recunoaştem că nu aşteptam prea multe de la 300: Ascensiunea unui imperiu, dar filmul semi-începătorului Noam Murro (mai are doar comedia Smart People la activ) este suficient de scurt, intens şi spectaculos pentru a ne convinge că merită avut în vedere pentru puţină relaxare la cinema. Eva Green face toţi banii în acest film ale cărui evenimente au loc simultan cu cele din 300, filmul lui Zack Snyder din 2006.
Pe scurt, în timp ce regele Leonidas (Gerard Butler) şi cei 300 de viteji ai săi se îndreaptă către Termopile pentru a-i ţine piept regelui-zeu Xerxes al Persiei (Rodrigo Santoro), pe apele mării Egee are loc o confruntare între războinicul Temistocle (Sullivan Stapleton) şi soldaţii săi strânşi din mai toate oraşele state greceşti şi forţa navală a Persiei, condusă de imprevizibila Artemisia (Green). Ceea ce în primul film devenea o bătălie pe viaţă şi pe moarte între cele două incomparabile forţe armate, acum beneficiază de avantajul mării, un mediu încontinuu schimbător care necesită adaptări rapide ale strategiei militare.
Aşa cum ne-am mirat întotdeauna că Zack Snyder a fost considerat un regizor "vizionar" pentru că a reprodus pe marele ecran extraordinarele cadre din romanul de benzi desenate al lui Frank Miller, nu ne mirăm că la cârma acestui blockbuster a fost ales un regizor fără nicio experienţă în filmul de acţiune. Murro, născut acum vreo cinci decenii în Ierusalim, nu face decât să continue "moştenirea" lui 300, aruncând pe ecran şi mai mult sânge şi plusând de această dată cu explozii şi incendii, căci perşii au la dispoziţie o armă greu de evitat: ţiţeiul şi prăpădul provocat de el în flota greacă.
Rodrigo Santoro se întoarce în rolul lui Xerxes, regele-zeu, iar Murro se opreşte puţin pentru a-i construi acestuia o biografie ce-i explică statutul, transformându-l într-o fiinţă supranaturală. Dar în ciuda staturii gigantice şi a vocii cavernoase, Santoro nu are nicio şansă în faţa extraordinarei Eva Green. Dacă ar fi fost după noi, franţuzoaica devenită celebră o dată cu apariţia în The Dreamers şi-ar fi găsit loc în fiecare cadru din Ascensiunea unui imperiu pentru că pur şi simplu umple ecranul cu prezenţa ei magnetică.
Evident, sângele curge valuri (ai impresia că trupul uman e făcut numai din piele şi sânge, dacă e să te iei după echipa de efecte speciale a filmului), membrele soldaţilor sunt ciopârţite, ochii scoşi din orbite, ţestele zdrobite şi aşa mai departe, într-o celebrare a violenţei rareori văzută în ultima vreme la cinema. Dar această violenţă este atât de exagerată (în stilul lui Quentin Tarantino), încât nu este niciodată deranjantă: spectatorul ştie că pe ecran vede găleţi de sânge digital şi se bucură de modul vizual în care acesta este împrăştiat la propriu în stânga şi dreapta.
Da, 300: Ascensiunea unui imperiu este distractiv, arătos şi intens, prin urmare nu ne-ar mira deloc să devină unul din hiturile primăverii în cinematografele din România. Ce uimeşte la film este modul cum Hollywood-ul reuşeşte să susţină politica invadatoare a Statelor Unite cu mega-producţiile sale. Chiar şi titluri precum 300-2, pe care cei mai naivi dintre spectatori îl pot considera un entertainment inofensiv, foloseşte câteva trucuri pentru a identifica armata persană cu Iranul de azi şi populaţia arabă în general, punând pe celălalt taler al balanţei sacrificiul necesar pentru apărarea democraţiei.
O secvenţă din film este cât se poate de grăitoare pentru modul cum filmul face legătura cu prezentul: misterioşi înotători sunt trimişi de Artemisia către flota greacă, fiecare cu un fel de boccea ataşată de umeri. Ajunşi la bordul unei nave greceşti, înotătorii sunt ucişi cu ajutorul unei săgeţi în flăcări, care face bocceaua plină de ţiţei să explodeze distrugând întreaga navă. Astfel, scenariul reambalează teroriştii sinucigaşi din prezent pentru a sublinia încă o dată pentru publicul american că ofensiva ţării lor în Orientul mijlociu este justificată. Filmul are şi câteva secvenţe cu Temistocle susţinând în agora o alianţă a insulelor greceşti (sau a lumii întregi) împotriva acestui inamic dement şi imprevizibil.
Trecând peste astfel de detalii insignifiante pentru atât de mulţi, 300: Ascensiunea unui imperiu chiar merită o vizită la cinema şi o vizionare pe un ecran cât mai mare. Cinemagia a văzut filmul pe ecranul IMAX şi nu s-a plictisit nici măcar o secundă.
Pe scurt, în timp ce regele Leonidas (Gerard Butler) şi cei 300 de viteji ai săi se îndreaptă către Termopile pentru a-i ţine piept regelui-zeu Xerxes al Persiei (Rodrigo Santoro), pe apele mării Egee are loc o confruntare între războinicul Temistocle (Sullivan Stapleton) şi soldaţii săi strânşi din mai toate oraşele state greceşti şi forţa navală a Persiei, condusă de imprevizibila Artemisia (Green). Ceea ce în primul film devenea o bătălie pe viaţă şi pe moarte între cele două incomparabile forţe armate, acum beneficiază de avantajul mării, un mediu încontinuu schimbător care necesită adaptări rapide ale strategiei militare.
Aşa cum ne-am mirat întotdeauna că Zack Snyder a fost considerat un regizor "vizionar" pentru că a reprodus pe marele ecran extraordinarele cadre din romanul de benzi desenate al lui Frank Miller, nu ne mirăm că la cârma acestui blockbuster a fost ales un regizor fără nicio experienţă în filmul de acţiune. Murro, născut acum vreo cinci decenii în Ierusalim, nu face decât să continue "moştenirea" lui 300, aruncând pe ecran şi mai mult sânge şi plusând de această dată cu explozii şi incendii, căci perşii au la dispoziţie o armă greu de evitat: ţiţeiul şi prăpădul provocat de el în flota greacă.
Rodrigo Santoro se întoarce în rolul lui Xerxes, regele-zeu, iar Murro se opreşte puţin pentru a-i construi acestuia o biografie ce-i explică statutul, transformându-l într-o fiinţă supranaturală. Dar în ciuda staturii gigantice şi a vocii cavernoase, Santoro nu are nicio şansă în faţa extraordinarei Eva Green. Dacă ar fi fost după noi, franţuzoaica devenită celebră o dată cu apariţia în The Dreamers şi-ar fi găsit loc în fiecare cadru din Ascensiunea unui imperiu pentru că pur şi simplu umple ecranul cu prezenţa ei magnetică.
Evident, sângele curge valuri (ai impresia că trupul uman e făcut numai din piele şi sânge, dacă e să te iei după echipa de efecte speciale a filmului), membrele soldaţilor sunt ciopârţite, ochii scoşi din orbite, ţestele zdrobite şi aşa mai departe, într-o celebrare a violenţei rareori văzută în ultima vreme la cinema. Dar această violenţă este atât de exagerată (în stilul lui Quentin Tarantino), încât nu este niciodată deranjantă: spectatorul ştie că pe ecran vede găleţi de sânge digital şi se bucură de modul vizual în care acesta este împrăştiat la propriu în stânga şi dreapta.
Da, 300: Ascensiunea unui imperiu este distractiv, arătos şi intens, prin urmare nu ne-ar mira deloc să devină unul din hiturile primăverii în cinematografele din România. Ce uimeşte la film este modul cum Hollywood-ul reuşeşte să susţină politica invadatoare a Statelor Unite cu mega-producţiile sale. Chiar şi titluri precum 300-2, pe care cei mai naivi dintre spectatori îl pot considera un entertainment inofensiv, foloseşte câteva trucuri pentru a identifica armata persană cu Iranul de azi şi populaţia arabă în general, punând pe celălalt taler al balanţei sacrificiul necesar pentru apărarea democraţiei.
O secvenţă din film este cât se poate de grăitoare pentru modul cum filmul face legătura cu prezentul: misterioşi înotători sunt trimişi de Artemisia către flota greacă, fiecare cu un fel de boccea ataşată de umeri. Ajunşi la bordul unei nave greceşti, înotătorii sunt ucişi cu ajutorul unei săgeţi în flăcări, care face bocceaua plină de ţiţei să explodeze distrugând întreaga navă. Astfel, scenariul reambalează teroriştii sinucigaşi din prezent pentru a sublinia încă o dată pentru publicul american că ofensiva ţării lor în Orientul mijlociu este justificată. Filmul are şi câteva secvenţe cu Temistocle susţinând în agora o alianţă a insulelor greceşti (sau a lumii întregi) împotriva acestui inamic dement şi imprevizibil.
Trecând peste astfel de detalii insignifiante pentru atât de mulţi, 300: Ascensiunea unui imperiu chiar merită o vizită la cinema şi o vizionare pe un ecran cât mai mare. Cinemagia a văzut filmul pe ecranul IMAX şi nu s-a plictisit nici măcar o secundă.
