Pentru anul 1963 filmul cred ca a reprezentat o mare noutate, pana atunci nici nu apăreau persoane cu handicap.Finalul e lacrimogen, asta strica totul.
alali
pe 27 Martie 2015 18:27
Ciudat film daca tinem seama de semnatura regizorala, aceea a lui Cassavetes. Ciudat pentru ca in el, poate doar primele secvente sa faca nota discordanta, nu gasim aproape nimic din genul si amprenta acestui cineast. Nici din ceea ce a insemnat viziune filmica in proiectele sale de pana la acest film, nici din ceea ce va arata dupa. Rezumand in cateva cuvinte, filmul de fata este total atipic.
Dar aceasta discrepanta poate avea si o justificare, daca e sa raportam finitul la modul in care a fost coordonat intregul proiect. Totul a stat sub semnul permanentei dispute dintre regizor si unul din cei doi producatori, Stanley Kramer, disputa ce a pornit de la idea principala spre care trebuia sa se indrepte filmul, diferita in viziunea celor doi. Dar nu numai aceasta viziune creationala a alimentat conflictul, ci si partea financiara care a contribuit destul de mult. Totul a culminat cu indepartarea lui Cassavetes, chiar in faza de procesare si montaj, lucru ce se poate sesiza chiar din imaginile proiectiei.
Precizez si faptul ca acest film este primul contact al lui Cassavetes cu o companie mare de productie, iar aceasta experienta cu gust amar l-a si determinat sa nu mai accepte nici un alt astfel de proiect viitor ce sa vina dinspre partea corporatista a industriei cinematografice. Desi a beneficiat de un buget in adevaratul sens al cuvantului, pentru prima oara in activitatea sa, 2 mil. $, filmul nu s-a ridicat nici macar la nivelul premiatului Faces, film facut cu doar 250 mii $.
Tot raul spre bine s-ar putea spune. Aceasta disputa dintre cei doi a avut si partea ei pozitiva, iar astfel avem acum ocazia sa beneficiem de o productie in care se imbina doua viziuni diametral opuse. Prima, cea a lui Cassavetes este evidenta pe toata durata filmului, si ramane mai mult la nivel de tendinta. Finalul, care vine in contrapartida, intoarce toata perspectiva la 180º si e evident ca o mana exterioara a intervenit, modificand dupa propria vointa ideea generala.
Iata si ce declara Cassavetes la acea vreme: "The difference in the two versions is that Stanley's picture said that retarded children belong in institutions and the picture I shot said retarded children are better in their own way than supposedly healthy adults"
Spuneam ca poate doar inceputul sa reaminteasca de un stil anume, inceput care isi capaciteaza si totodata isi traumatizeaza privitorul, Avem acea prima imersie in lumea unui scoli speciale, practic in mijlocul unei clase de copii cu dizabilitati. Aici apare acel efect pe care il numeam traumatizant, acea obisnuinta a acestor copii de a repeta ceea ce aud, obisnuinta exploatata atat de bine de Cassavetes care astfel isi asigura captarea atentiei spectatorului pentru intreaga durata a peliculei. Aici da, Cassavetes straluceste!
Apoi filmul intra in acel sablon hollywood-ian, atat usor recognoscibil, in cam orice se producea in acei ani de catre marile companii de film. Asta este practic si zdruncinatura pe care o experimentezi in calitate de privitor. Nume regizor - mod de exprimare Hollywood; nu cadreaza!
De personaje nu e prea mare lucru de spus. Nimeni nu straluceste in film, ba din contra, Reuben, (Bruce Ritchey), copilul autist, lasa mult de dorit. Are totusi o scena care ii spala aproape toate pacatele si anume aceea a pianului, cand doar privindu-l ai senszatia de boala, de incapacitate de exprimare, de autism in toata profunzimea manifestarii acestei maladii.
Parintii copilului, pe de alta parte, sunt de prisos. Desi ambii incearca sa ilustreze o anumita categorie identificata ca problematica in societatea acelor ani: mamea -
hiperprotectoare, sfarseste prin a se insensibiliza pe un fond de intoxicare cu Vallium, lucru comun femeilor acelui deceniu: tatal - omul ingenios, de succes si cu o inteligenta peste medie, isi demonstreaza totusi limitele prin incapacitatea de a intelegere cum cineva cu un bagaj genetic bun si o situatie respectabila poate avea un asa esec in familie. Insa, asa cum spuneam, jocul lor este unul fad, fara nicio implicare.
Finalul este un esec, nu atat prin turnura pe care o ia povestea propriu-zisa ci prin acele discursuri, ce se vor dialoguri, tipice cetatii filmului, discursuri moraliste, de impact, ce erau atat de mult asteptate de marea masa a publicului, avida dupa astfe de constructii cu povete si indemnuri de urmat. Apoi mai apar acele cadre, bine gandite, am putea spune chiar atent triate, selectate si mai mult ca sigur retusate, a sectiei de nebuni. Niste nebuni cuminti, civilizati, chiar cu bun simt, ca sa nu fie lezezat cumva ochiul privitorului simandicos sau poate urechea sa ii fie deranjata de sunete anormale, ca de la nebuni. Lucruri de neimaginat, nu?
Astfel spus, filmul se percepe ca fiind marca Kramer, mai mult decat Cassavetes.
Un 7,08!
alex_il_fenomeno
pe 01 Mai 2012 19:14
un film genial , asa cum nu parea deloc la prima vedere ... poate ca initial filmul atrage prin distributia extrem de buna , si anume Burt Lancaster si Judy Garland , insa dupa ce urmaresti primele secvente povestea te atrage in mod deosebit , fiind una atat de emotionanta si de placuta , ce decurge intr-un ritm si o atmosfera atat de ambianta . iar acel final , atat de neasteptat , contine atat de mult dramatism incat te convinge definitiv de profunzimea peliculei deja urmarita .
bremen1980
pe 29 Aprilie 2012 21:21
Astazi este la moda sa vorbesti ,sa scrii sau sa faci filme despre cei cu handicapuri fizice sau psihice. In anii '60 despre asemenea lucruri nu se vorbea deschis ,handicapul fiind considerat drept o pedeapsa alui Dumnezeu pentru greselile parintilor .Tocmai prin acesta deschidere spre cei defavorizati Cassavetes reuseste sa ilumineze un domeniu deloc glamorous si prin urmare mai putin vizitat de alti regizori .
Dar aceasta discrepanta poate avea si o justificare, daca e sa raportam finitul la modul in care a fost coordonat intregul proiect. Totul a stat sub semnul permanentei dispute dintre regizor si unul din cei doi producatori, Stanley Kramer, disputa ce a pornit de la idea principala spre care trebuia sa se indrepte filmul, diferita in viziunea celor doi. Dar nu numai aceasta viziune creationala a alimentat conflictul, ci si partea financiara care a contribuit destul de mult. Totul a culminat cu indepartarea lui Cassavetes, chiar in faza de procesare si montaj, lucru ce se poate sesiza chiar din imaginile proiectiei.
Precizez si faptul ca acest film este primul contact al lui Cassavetes cu o companie mare de productie, iar aceasta experienta cu gust amar l-a si determinat sa nu mai accepte nici un alt astfel de proiect viitor ce sa vina dinspre partea corporatista a industriei cinematografice. Desi a beneficiat de un buget in adevaratul sens al cuvantului, pentru prima oara in activitatea sa, 2 mil. $, filmul nu s-a ridicat nici macar la nivelul premiatului Faces, film facut cu doar 250 mii $.
Tot raul spre bine s-ar putea spune. Aceasta disputa dintre cei doi a avut si partea ei pozitiva, iar astfel avem acum ocazia sa beneficiem de o productie in care se imbina doua viziuni diametral opuse. Prima, cea a lui Cassavetes este evidenta pe toata durata filmului, si ramane mai mult la nivel de tendinta. Finalul, care vine in contrapartida, intoarce toata perspectiva la 180º si e evident ca o mana exterioara a intervenit, modificand dupa propria vointa ideea generala.
Iata si ce declara Cassavetes la acea vreme: "The difference in the two versions is that Stanley's picture said that retarded children belong in institutions and the picture I shot said retarded children are better in their own way than supposedly healthy adults"
Spuneam ca poate doar inceputul sa reaminteasca de un stil anume, inceput care isi capaciteaza si totodata isi traumatizeaza privitorul, Avem acea prima imersie in lumea unui scoli speciale, practic in mijlocul unei clase de copii cu dizabilitati. Aici apare acel efect pe care il numeam traumatizant, acea obisnuinta a acestor copii de a repeta ceea ce aud, obisnuinta exploatata atat de bine de Cassavetes care astfel isi asigura captarea atentiei spectatorului pentru intreaga durata a peliculei. Aici da, Cassavetes straluceste!
Apoi filmul intra in acel sablon hollywood-ian, atat usor recognoscibil, in cam orice se producea in acei ani de catre marile companii de film. Asta este practic si zdruncinatura pe care o experimentezi in calitate de privitor. Nume regizor - mod de exprimare Hollywood; nu cadreaza!
De personaje nu e prea mare lucru de spus. Nimeni nu straluceste in film, ba din contra, Reuben, (Bruce Ritchey), copilul autist, lasa mult de dorit. Are totusi o scena care ii spala aproape toate pacatele si anume aceea a pianului, cand doar privindu-l ai senszatia de boala, de incapacitate de exprimare, de autism in toata profunzimea manifestarii acestei maladii.
Parintii copilului, pe de alta parte, sunt de prisos. Desi ambii incearca sa ilustreze o anumita categorie identificata ca problematica in societatea acelor ani: mamea -
hiperprotectoare, sfarseste prin a se insensibiliza pe un fond de intoxicare cu Vallium, lucru comun femeilor acelui deceniu: tatal - omul ingenios, de succes si cu o inteligenta peste medie, isi demonstreaza totusi limitele prin incapacitatea de a intelegere cum cineva cu un bagaj genetic bun si o situatie respectabila poate avea un asa esec in familie. Insa, asa cum spuneam, jocul lor este unul fad, fara nicio implicare.
Finalul este un esec, nu atat prin turnura pe care o ia povestea propriu-zisa ci prin acele discursuri, ce se vor dialoguri, tipice cetatii filmului, discursuri moraliste, de impact, ce erau atat de mult asteptate de marea masa a publicului, avida dupa astfe de constructii cu povete si indemnuri de urmat. Apoi mai apar acele cadre, bine gandite, am putea spune chiar atent triate, selectate si mai mult ca sigur retusate, a sectiei de nebuni. Niste nebuni cuminti, civilizati, chiar cu bun simt, ca sa nu fie lezezat cumva ochiul privitorului simandicos sau poate urechea sa ii fie deranjata de sunete anormale, ca de la nebuni. Lucruri de neimaginat, nu?
Astfel spus, filmul se percepe ca fiind marca Kramer, mai mult decat Cassavetes.
Un 7,08!