Părerea criticului
"A Christmas Carol" - Perfecţiune steril/indigestă
Bye-bye, Forrest Gump, I think Zemeckis died...!
Ar trebui să fii bătut în cap ca să nu simţi nimic când vezi trilogia "Back to the Future" - una dintre acele bijuterii cărora vrând-nevrând le memorezi replicile şi te pomeneşti spunându-ţi-le în şoaptă ca să te regăseşti pe tine însuţi, când ţi-o trage chiar prea de tot parşiva asta de viaţă. Ca să nu mai vorbim de minunatul "Forrest Gump", una dintre cele mai delicat-seminale lecţii cinematografice de morală, îngemănând la perfecţie zâmbetul din colţul drept al gurii şi lacrima din ochiul stâng. De ce...? Pentru că acel Robert Zemeckis, tânăr şi proaspăt, pe lângă inteligenţă, bun-gust şi profesionalism, avea în primul rând fior liric! Vedeai un puşti şi-un moş ţopăind ca nişte căpiaţi pe străzile unui oraş noaptea, sau o pană albă plutind în vânt, şi plângeai de sărea cămaşa de pe domnia ta.
Teamă mi-e că acel Zemeckis nu mai există... L-a dus în ispită, unde l-a sufocat, osificat şi aplatizat, falsa magie a efectelor speciale, C.G.I.-urilor, 3D-ului şi a altor mijloace tehnice care-au purtat cinematograful până pe cele mai înalte culmi. Mă temeam de asta încă de-acum doi ani, de când cu plictiseala aia sinistră şi complet gratuită de "Beowulf". Acum, din păcate, impresia se confirmă - la modul cel mai trist.
Nu e nevoie să insistăm asupra faptului că faimosul "Colind de Crăciun" al lui Dickens este unui dintre cele mai tuşante texte de proză scrise vreodată. Produce o emoţie atât de puternică, încât se menţine viu chiar şi acum, după un secol şi jumătate de când a fost scris - şi a generat nenumărate evoluţii culturale în întreaga lume (inclusiv imaginea celebrului "white Christmas" - foarte improbabilă, în fond, de vreme ce normele meteorologiei europene cam exclud ninsorile fix în ultima decadă a anului). Ar trebui să fii complet bou ca să ecranizezi clasica nuvelă dickensiană într-o cheie rece şi nesimţitoare.
Zemeckis nu e nici pe departe un bou - dar pare să-şi fi pierdut complet umanitatea. A devenit sclavul tehnicii, al exhibiţionismului iconic, al redundanţei. Regia şi imaginea noului său film sunt atât de perfecte, încât eşuează din primele minute într-o doză masivă de plictiseală indigestă. Forţează atât de mult nota, încercând să te surprindă (mai ales cu zborurile peste oraş, impecabil de credibile şi cu adaosul stereoscopiei), încât nu te mai surprinde cu nimic - cu absolut nimic. Jim Carrey e ireproşabil în nenumăratele/nenumărabilele sale roluri - aşa că te lasă rece. Asemenea Gary Oldman, genitor a două personaje complet diferite de toate emploi-urile, oricum extrem de diversificate, cu care ne-a obişnuit. Pe lângă ei, ceilalţi actori chiar nu mai contează - cel mai trist fiind că nici măcar ei doi, Carrey şi Oldman, aici nu contează...
Şi, de fapt, nimic nu are importanţă în acest film. Încerc să identific orice aspecte mai concrete, orice detalii, orice elemente compoziţionale, pe care să le analizez - şi constat că n-am de ce să mă agăţ. E sferic şi insipid ca o pătlăgea modificată genetic şi injectată cu steroizi. E agitat, zbuciumat, vâjâitor, zgâlţâitor - şi complet lipsit de energie interioară. E plin de efecte nemaivăzute - şi nici nu te clinteşte din scaun. E mai pestriţ decât zece pomi de Crăciun la un loc - şi mai anost decât un furtun de aragaz decolorat la soare. E egal cu sine, liniar, monoton, sălciu - şi tocmai, tocmai pentru că se străduieşte atât de exagerat să nu fie astfel. Tautologia prolixă, exhibiţionismul stufos şi teribilismul imatur îi sunt fatale.
Mă întreb dacă un artist în situaţia lui Zemeckis mai are vreo şansă - căci tentaţia superficialităţii e irezistibilă şi, adesea, poate perverti definitiv. În fine, om trăi şi om vedea - iar dacă, aşa cum mă tem, adorabilul cineast de odinioară e într-adevăr terminat, nu putem decât să sperăm că sacrificiul său le va fi de învăţătură altora. Căci adevărul este că cinematograful se îndreaptă inevitabil şi irezistibil spre acest tip de imagerie complex-nereală, aşa că n-ar strica să învăţăm, inclusiv la nivel emoţional, afectiv şi sensibil, să-i devenim stăpâni, nu sclavi.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
3 noiembrie, 2009, h. 11:00-11:46
Bucureşti, România
Bye-bye, Forrest Gump, I think Zemeckis died...!
Ar trebui să fii bătut în cap ca să nu simţi nimic când vezi trilogia "Back to the Future" - una dintre acele bijuterii cărora vrând-nevrând le memorezi replicile şi te pomeneşti spunându-ţi-le în şoaptă ca să te regăseşti pe tine însuţi, când ţi-o trage chiar prea de tot parşiva asta de viaţă. Ca să nu mai vorbim de minunatul "Forrest Gump", una dintre cele mai delicat-seminale lecţii cinematografice de morală, îngemănând la perfecţie zâmbetul din colţul drept al gurii şi lacrima din ochiul stâng. De ce...? Pentru că acel Robert Zemeckis, tânăr şi proaspăt, pe lângă inteligenţă, bun-gust şi profesionalism, avea în primul rând fior liric! Vedeai un puşti şi-un moş ţopăind ca nişte căpiaţi pe străzile unui oraş noaptea, sau o pană albă plutind în vânt, şi plângeai de sărea cămaşa de pe domnia ta.
Teamă mi-e că acel Zemeckis nu mai există... L-a dus în ispită, unde l-a sufocat, osificat şi aplatizat, falsa magie a efectelor speciale, C.G.I.-urilor, 3D-ului şi a altor mijloace tehnice care-au purtat cinematograful până pe cele mai înalte culmi. Mă temeam de asta încă de-acum doi ani, de când cu plictiseala aia sinistră şi complet gratuită de "Beowulf". Acum, din păcate, impresia se confirmă - la modul cel mai trist.
Nu e nevoie să insistăm asupra faptului că faimosul "Colind de Crăciun" al lui Dickens este unui dintre cele mai tuşante texte de proză scrise vreodată. Produce o emoţie atât de puternică, încât se menţine viu chiar şi acum, după un secol şi jumătate de când a fost scris - şi a generat nenumărate evoluţii culturale în întreaga lume (inclusiv imaginea celebrului "white Christmas" - foarte improbabilă, în fond, de vreme ce normele meteorologiei europene cam exclud ninsorile fix în ultima decadă a anului). Ar trebui să fii complet bou ca să ecranizezi clasica nuvelă dickensiană într-o cheie rece şi nesimţitoare.
Zemeckis nu e nici pe departe un bou - dar pare să-şi fi pierdut complet umanitatea. A devenit sclavul tehnicii, al exhibiţionismului iconic, al redundanţei. Regia şi imaginea noului său film sunt atât de perfecte, încât eşuează din primele minute într-o doză masivă de plictiseală indigestă. Forţează atât de mult nota, încercând să te surprindă (mai ales cu zborurile peste oraş, impecabil de credibile şi cu adaosul stereoscopiei), încât nu te mai surprinde cu nimic - cu absolut nimic. Jim Carrey e ireproşabil în nenumăratele/nenumărabilele sale roluri - aşa că te lasă rece. Asemenea Gary Oldman, genitor a două personaje complet diferite de toate emploi-urile, oricum extrem de diversificate, cu care ne-a obişnuit. Pe lângă ei, ceilalţi actori chiar nu mai contează - cel mai trist fiind că nici măcar ei doi, Carrey şi Oldman, aici nu contează...
Şi, de fapt, nimic nu are importanţă în acest film. Încerc să identific orice aspecte mai concrete, orice detalii, orice elemente compoziţionale, pe care să le analizez - şi constat că n-am de ce să mă agăţ. E sferic şi insipid ca o pătlăgea modificată genetic şi injectată cu steroizi. E agitat, zbuciumat, vâjâitor, zgâlţâitor - şi complet lipsit de energie interioară. E plin de efecte nemaivăzute - şi nici nu te clinteşte din scaun. E mai pestriţ decât zece pomi de Crăciun la un loc - şi mai anost decât un furtun de aragaz decolorat la soare. E egal cu sine, liniar, monoton, sălciu - şi tocmai, tocmai pentru că se străduieşte atât de exagerat să nu fie astfel. Tautologia prolixă, exhibiţionismul stufos şi teribilismul imatur îi sunt fatale.
Mă întreb dacă un artist în situaţia lui Zemeckis mai are vreo şansă - căci tentaţia superficialităţii e irezistibilă şi, adesea, poate perverti definitiv. În fine, om trăi şi om vedea - iar dacă, aşa cum mă tem, adorabilul cineast de odinioară e într-adevăr terminat, nu putem decât să sperăm că sacrificiul său le va fi de învăţătură altora. Căci adevărul este că cinematograful se îndreaptă inevitabil şi irezistibil spre acest tip de imagerie complex-nereală, aşa că n-ar strica să învăţăm, inclusiv la nivel emoţional, afectiv şi sensibil, să-i devenim stăpâni, nu sclavi.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
3 noiembrie, 2009, h. 11:00-11:46
Bucureşti, România
