Părerea criticului
Îţi zic de la început că sunt un fan (raţional) al filmelor Die Hard. Mi-au plăcut pentru că sunt imprevizibile şi pentru că brodează în jurul unui erou carismatic un văl convingător de umor, cascadorii şi explozii, văl sfâşiat pe alocuri de villain-i la fel de convingători. John McClane nu este acel gen de erou pe care scenariul îl ajută cu încăpăţânare, scoţându-i în cale soluţii sau făcându-i adversarii să pice într-o groapă şi să moară, aşa cum se mai întâmplă în filme de acţiune cu scenarişti sedaţi de substanţe misterioase. McClane era întotdeauna depăşit de situaţie, întotdeauna erou din întâmmplare şi întotdeauna atât de slab pregătit în comparaţie cu oponenţii săi, încât numai inventivitatea şi improvizaţiile îl scoteau din probleme. Cel mai adesea improvizaţiile erau convingătoare. Până la A Good Day to Die Hard, premiera de vineri.
Pentru a continua evoluţia logică a personajului, care şi-a început aventurile într-o clădire, ajungând în Live Free or Die Hard să lupte pe întregul teritoriu al Statelor Unite, A Good Day to Die Hard îl poartă pe McClane la Moscova, unde aleargă în ajutorul fiului său (Jai Courtney), acuzat de omor. Ca să n-o lungim, un şir de întorsături de situaţie neverosimile îi aruncă pe tatăl şi fiul înstrăinaţi (de unde şi discuţii în contradictoriu) într-o cursă contracronometru pentru a-l salva pe Komarov (Sebastian Koch, un actor mai obișnuit cu filmele de festival), posesorul unui dosar ce ar putea schimba faţa politicii ruseşti şi mondiale, din ghearele unor răufăcători dispuşi să facă orice pentru a distruge dosarul.
Îţi sugerez să vezi filmul într-un cinematograf cu sistem sonor dat la maxim (mie proiecţia de la IMAX de aseară mi-a desfundat urechile pentru tot anul), pentru că zgomotul şi exploziile îţi vor distrage atenţia de la cât de neconvingătoare sunt succesiunea de aventuri al celor doi McClane. Da, A Good Day to Die Hard este spectaculos, dar ai atât de des senzaţia că scenariul îţi arată o banană şi-ţi spune că este o căpşună, încât pe parcurs devine plictisitor şi-ţi refuză dorinţa să te implici în problemele personajelor. Orice-ar fi, ştii că scenariul lui Skip Woods (autor, printre altele, al mega-gugumăniei Hitman) le va trânti eroilor o piscină la picioare când vor sări pe fereastră, că e nevoie de doar o secundă pentru a scăpa de nişte cătuşe (doar vorbim de John McClane) şi că o mitralieră de elicopter care trage sute de gloanţe pe secundă poate distruge un întreg etaj de hotel, dar pe fruntea lui John McClane nu lasă decât o urmă roşie, foarte fotogenică.
Dacă îţi place să mergi la cinema numai pentru a vedea cascadorii, categoric A Good Day to Die Hard este filmul tău. Are şi câteva replici bune, căci John McClane îşi păstrează ironia acidă din primele serii, iar discuţiile cu fiul său, de care ultimii ani mai degrabă îl despart decât îl apropie, sunt o sursă de glumiţe amuzante. Cu toate acestea, nimic nu-ţi poate distrage atenţia de la faptul că al cincilea film al seriei nu este decât o grămadă de scene cu efecte speciale, aproape fără legătură între ele şi fără absolut nicio legătură cu realitatea. Dacă ar fi să credem ce zice scenariul, John McClane e un vrăjitor din Pământul de Mijloc şi o să-l vedem şi în The Hobbit: There and Back Again!
Pentru a continua evoluţia logică a personajului, care şi-a început aventurile într-o clădire, ajungând în Live Free or Die Hard să lupte pe întregul teritoriu al Statelor Unite, A Good Day to Die Hard îl poartă pe McClane la Moscova, unde aleargă în ajutorul fiului său (Jai Courtney), acuzat de omor. Ca să n-o lungim, un şir de întorsături de situaţie neverosimile îi aruncă pe tatăl şi fiul înstrăinaţi (de unde şi discuţii în contradictoriu) într-o cursă contracronometru pentru a-l salva pe Komarov (Sebastian Koch, un actor mai obișnuit cu filmele de festival), posesorul unui dosar ce ar putea schimba faţa politicii ruseşti şi mondiale, din ghearele unor răufăcători dispuşi să facă orice pentru a distruge dosarul.
Îţi sugerez să vezi filmul într-un cinematograf cu sistem sonor dat la maxim (mie proiecţia de la IMAX de aseară mi-a desfundat urechile pentru tot anul), pentru că zgomotul şi exploziile îţi vor distrage atenţia de la cât de neconvingătoare sunt succesiunea de aventuri al celor doi McClane. Da, A Good Day to Die Hard este spectaculos, dar ai atât de des senzaţia că scenariul îţi arată o banană şi-ţi spune că este o căpşună, încât pe parcurs devine plictisitor şi-ţi refuză dorinţa să te implici în problemele personajelor. Orice-ar fi, ştii că scenariul lui Skip Woods (autor, printre altele, al mega-gugumăniei Hitman) le va trânti eroilor o piscină la picioare când vor sări pe fereastră, că e nevoie de doar o secundă pentru a scăpa de nişte cătuşe (doar vorbim de John McClane) şi că o mitralieră de elicopter care trage sute de gloanţe pe secundă poate distruge un întreg etaj de hotel, dar pe fruntea lui John McClane nu lasă decât o urmă roşie, foarte fotogenică.
Dacă îţi place să mergi la cinema numai pentru a vedea cascadorii, categoric A Good Day to Die Hard este filmul tău. Are şi câteva replici bune, căci John McClane îşi păstrează ironia acidă din primele serii, iar discuţiile cu fiul său, de care ultimii ani mai degrabă îl despart decât îl apropie, sunt o sursă de glumiţe amuzante. Cu toate acestea, nimic nu-ţi poate distrage atenţia de la faptul că al cincilea film al seriei nu este decât o grămadă de scene cu efecte speciale, aproape fără legătură între ele şi fără absolut nicio legătură cu realitatea. Dacă ar fi să credem ce zice scenariul, John McClane e un vrăjitor din Pământul de Mijloc şi o să-l vedem şi în The Hobbit: There and Back Again!
