Probabil multi americani inteleg intr-un mod aparte acest film foarte agreabil, dar noi nu cred ca avem aceste nostalgii.
fbasil
pe 15 Septembrie 2011 23:04
Mie mi-a placut. Poate si pentru ca stiu showul "A Prairie Home Companion" de la PBS, postul public de radiu din SUA, pe care l-am ascultat niste ani acolo, si am vazut in film pe unii carora le stiam vocile.
E un fulm placut, cu muzica frumoasa, cu o actiune ar carei deznodamant se stie de la inceput, dar care te tine captivat minut de minut sa vezi ce se intampla.
Pitbull
pe 01 Ianuarie 2011 17:19
Moartea Domnului Altman - A Prairie Home Companion
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
martie 2007
Aşa se îmbătrâneşte şi se trece în eternitate, ca un Maestru.
Din 1951 şi până anul trecut, pe parcursul a cincizeci şi cinci de ani, a făcut nenumărate filme. Da, "nenumărate", pentru că au fost atât de diversificate, ca lungime şi gen de producţie, încât cuantificarea e foarte dificilă. Punând la socoteală şi diversele seriale de televiziune (inclusiv celebrele Alfred Hitchcock Presents şi Bonanza) cărora le-a regizat unele episoade, filmografia lui Robert Altman ar însuma optzeci şi opt de titluri, printre care celebrele The James Dean Story, M.A.S.H., Brewster McCloud, The Long Goodbye, Thieves Like Us, Nashville, Bufallo Bill and the Indians (aka Sitting Bull's History Lesson), Three Women, Popeye, Vincent & Theo, Prêt à porter, sau Kansas City. A lucrat non-stop, acoperind toate perioadele devenirii cinematografului american, de la buimăceala lâncedă din jurul lui 1950, trecând prin revoluţiile efectelor speciale şi ale mijloacelor de expresie, peste generaţia furioşilor Coppola, Kubrick, Bogdanowich, Nichols, Woody Allen, şi până în prolixa năuceală a acestui început de mileniu, când un cinematograf în care totul e posibil încă habar n-are încotro să-şi îndrepte estetica, acum după ce tehnica nu-i mai impune nici o limită.
În acest context, bătrânul înţelept, într-a cărui operă au convieţuit printr-un incredibil de armonios paradox clasicismul şi non-conformismul, tradiţia şi individualitatea, spiritul conservator şi curajul revoluţionar, limpezimea şi bizareria, îşi ia rămas bun de la lumina ecranului printr-o operă de o simplitate şi rotunjime surprinzătoare - cu atât mai mult, cu cât filmul se urmăreşte cu sufletul la gură de la cap la coadă, deşi nu constă decât în cântece, dialoguri şi câteva gaguri pe ici, pe colo. Dar dincolo de toate acestea pulsează o substanţială atmosferă, iar materia umană care le dă chip constă într-o galerie de personaje vii şi tangibile, fermecătoare şi ridicole, fascinante în umanitatea lor. Bolnav de cancer cu complicaţii în faza terminală, văzând efectiv cum Doamna se apropia să-l ia cu sine, Altman a dăruit lumii un rămas bun robust şi consistent, la fel de vital cum a fost el toată viaţa, şi fără pic de desuetudine.
A Prairie Home Companion (sau The Last Radio Show) este, la rândul lui, un film despre moarte. Despre moartea ca trecere, despre încheieri şi noi începuturi. Şi despre radio. Şi muzică. Şi oameni. Celebrul program radiofonic "A Prairie Home Companion" dă ultima reprezentaţie, înainte ca teatrul de unde avea loc emisia să fie demolat de compania ce a cumpărat terenul, pentru a face în locul lui o parcare. Pe parcursul celor două ore ale ultimei emisii, artiştii îndrăgiţi de o întreagă generaţie de ascultători cântă şi glumesc, ca şi cum sabia lui Damocles n-ar pândi suspendată deasupra capetelor lor. Toţi sunt bătrâni şi tineri în acelaşi timp - voci încă proaspete, pe care radioul le-a păstrat în afara timpului, chipuri "coapte", pe care machiajul şi tunsoarea încă le mai pot face să pară juvenile de la distanţă, şi trupuri pe ultima sută de metri, gata oricând să facă un stop cardiac în cabină. Funesta misiune îi revine unui moşneag cu breton şi plete adolescentine albe ca zăpada, Chuck Akers (L.Q. Jones), care după ce cântă pentru ultima oară se retrage în cabină, pentru a-şi aştepta iubita, cu sticla de băutură, pantalonii în vine şi ascultând o romanţă. Astfel îl găseşte "Femeia Periculoasă" (Virginia Madsen), o blondă enigmatică în pardesiu alb, imaterială şi omniprezentă - Moartea ca Înger. Curtată insistent de onctuosul Guy Noir (Kevin Kline), managerul-narator, Angelica Doamnă cu... Trenciul se va îndupleca să-l ia pe lumea cealaltă şi pe Domnul cu... Securea (Tommy Lee Jones), executorul venit să închidă teatrul, cândva un tânăr cu veleităţi de rocker ratat, acum un puritan fundamentalist care nu consumă decât "apă fără lămâie sau gheaţă"). Dar asta nu schimbă nimic, un alt emisar al firmei va sosi, iar programul din seara asta rămâne cu adevărat "The Last Radio Show". Tipul de radiofonie retro, cu melodii western şi country, despre prerii şi Mississippi, cu glume pudic-sexuale şi dulci-condimentate complicităţi cu publicul, e revolut. Artiştii se duc, ascultătorii îi urmează - sau invers. Cercul se deschide şi se închide la loc într-un bistro amenajat într-un tramvai pe veci oprit - ca fotografia îngălbenită de vreme a unui moment din cultura americană cotidiană ce nu va mai reveni...
Două cupluri revin cu insistenţă, susţinând aproape tot spectacolul: Dusty şi Lefty (Woody Harrelson şi John C. Reilly), cei doi cowboys care cântă western şi spun bancuri porcoşele, şi surorile Yolanda şi Rhonda Johnson (Meryl Streep şi Lily Tomlin), două puştoaice bătrâne şi candide cu zbenguieli sprinţare la microfon, şi o neverosimilă capacitate de a bârfi în cabină. Nu întâmplător, e prezentă şi fiica Yolandei, Lola (Lindsay Lohan), care la cei optsprezece ani ai ei e preocupată numai de sinucideri, şi debutează la microfon în ultima seară a emisiunii, cântând despre asfixierea cu monoxid de carbon. Regizoarea tehnică, Molly (Maya Rudolph), e gravidă (nu se ştie cu cine), va naşte la un moment dat (nu se ştie când - dar la un moment dat mimează un început de travaliu, ca să-i dinamizeze pe ceilalţi). Caruselul se învârteşte în clinchet de zurgălăi, zdrăngănit de banjo şi muget de sax, a naştere şi a moarte, a viaţă şi iar a viaţă - toate ciclice, toate suprapuse.
În simplitatea sa structurală, construit mai mult pe treptele unei dramaturgii a sentimentelor şi a amintirilor, scenariul lui Garrison Keillor (care duce filmul pe umeri şi ca actor, în propriul său rol), curge lin şi firesc, fără nici un hiatus, acumulând pe nesimţite tensiuni emoţionale. La braţ cu Îngerul Morţii, Robert Altman filmează această poveste trepidant-încremenită cu mâna lui sigură dintotdeauna, plimbând dezinvolt aparatul peste scenă, prin culise şi printre cabine, citind tandru personajele, urmărind liniile afective şi, mai ales, plutind pe acordurile cântecelor care se succed ca un liant perpetuu, din verigi melodice înlănţuite. Umorul e cald şi vibrant, pornind de la text pentru a se regăsi în lucrul cu actorii şi în perspicacitatea aparatului (mânuit de Edward Lachman) care le surprinde cele mai subtile nuanţe. Cadrele sunt compuse atent şi dinamic, suprapunând dinamismul vioi al momentului peste nostalgia poetică a fundalului. Montajul lui Jacob Craycroft taie abil pe frazele muzicale, însufleţind şi mai mult scena, sau alternând-o dramatic cu culisele şi cabinele. Pe scurt, o echipă de profesionişti demonstrându-şi virtuozitatea nu pentru a da stare de real unor extratereştri puşi să ne prăpădească, ci unei poveşti duios umane paginate de un monstru sacru care s-a hotărât să se ducă şi el să moară puţin.
Nu-mi pot reprima tendinţa de a face o trimitere la Scorsese (The Last Waltz), care în 1979 fixase pe peliculă într-o cheie similară ultimul concert al formaţiei The Band. Sau la Bob Fosse, cu al său All That Jazz - în care, ca şi aici, Moartea apărea sub chipul unei frumoase blonde în alb (Jessica Lange), aşteptând să îmbrăţişeze un muritor ce-şi sublimase întreaga viaţă în artă. Sau, de ce nu, chiar şi la al nostru Corneliu Porumboiu, care cu un an în urmă s-a aplecat şi el asupra unei emisiuni (de televiziune) în timp real, pentru a o aduce pe ecran, în A fost sau n-a fost?, cu aceeaşi caldă omenie.
4 februarie, 2007, h. 18:15-19:13
Bucureşti, România
kakapiciu
pe 20 August 2010 13:36
wshm.....film varza:-j.....nu vil recomand pentru ca este plictisitor raw.......si pe de alta parte tre sa te chioresti sa sa nu pierzi nicio faza ca sa potzi intzelege filmu:)))=))
pe 30 Martie 2007 00:20
n-am inteles nimic din film
TZEAPA TOTALA . PLICTISEALA TOTALA nar merita nici macar o stea
E un fulm placut, cu muzica frumoasa, cu o actiune ar carei deznodamant se stie de la inceput, dar care te tine captivat minut de minut sa vezi ce se intampla.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
martie 2007
Aşa se îmbătrâneşte şi se trece în eternitate, ca un Maestru.
Din 1951 şi până anul trecut, pe parcursul a cincizeci şi cinci de ani, a făcut nenumărate filme. Da, "nenumărate", pentru că au fost atât de diversificate, ca lungime şi gen de producţie, încât cuantificarea e foarte dificilă. Punând la socoteală şi diversele seriale de televiziune (inclusiv celebrele Alfred Hitchcock Presents şi Bonanza) cărora le-a regizat unele episoade, filmografia lui Robert Altman ar însuma optzeci şi opt de titluri, printre care celebrele The James Dean Story, M.A.S.H., Brewster McCloud, The Long Goodbye, Thieves Like Us, Nashville, Bufallo Bill and the Indians (aka Sitting Bull's History Lesson), Three Women, Popeye, Vincent & Theo, Prêt à porter, sau Kansas City. A lucrat non-stop, acoperind toate perioadele devenirii cinematografului american, de la buimăceala lâncedă din jurul lui 1950, trecând prin revoluţiile efectelor speciale şi ale mijloacelor de expresie, peste generaţia furioşilor Coppola, Kubrick, Bogdanowich, Nichols, Woody Allen, şi până în prolixa năuceală a acestui început de mileniu, când un cinematograf în care totul e posibil încă habar n-are încotro să-şi îndrepte estetica, acum după ce tehnica nu-i mai impune nici o limită.
În acest context, bătrânul înţelept, într-a cărui operă au convieţuit printr-un incredibil de armonios paradox clasicismul şi non-conformismul, tradiţia şi individualitatea, spiritul conservator şi curajul revoluţionar, limpezimea şi bizareria, îşi ia rămas bun de la lumina ecranului printr-o operă de o simplitate şi rotunjime surprinzătoare - cu atât mai mult, cu cât filmul se urmăreşte cu sufletul la gură de la cap la coadă, deşi nu constă decât în cântece, dialoguri şi câteva gaguri pe ici, pe colo. Dar dincolo de toate acestea pulsează o substanţială atmosferă, iar materia umană care le dă chip constă într-o galerie de personaje vii şi tangibile, fermecătoare şi ridicole, fascinante în umanitatea lor. Bolnav de cancer cu complicaţii în faza terminală, văzând efectiv cum Doamna se apropia să-l ia cu sine, Altman a dăruit lumii un rămas bun robust şi consistent, la fel de vital cum a fost el toată viaţa, şi fără pic de desuetudine.
A Prairie Home Companion (sau The Last Radio Show) este, la rândul lui, un film despre moarte. Despre moartea ca trecere, despre încheieri şi noi începuturi. Şi despre radio. Şi muzică. Şi oameni. Celebrul program radiofonic "A Prairie Home Companion" dă ultima reprezentaţie, înainte ca teatrul de unde avea loc emisia să fie demolat de compania ce a cumpărat terenul, pentru a face în locul lui o parcare. Pe parcursul celor două ore ale ultimei emisii, artiştii îndrăgiţi de o întreagă generaţie de ascultători cântă şi glumesc, ca şi cum sabia lui Damocles n-ar pândi suspendată deasupra capetelor lor. Toţi sunt bătrâni şi tineri în acelaşi timp - voci încă proaspete, pe care radioul le-a păstrat în afara timpului, chipuri "coapte", pe care machiajul şi tunsoarea încă le mai pot face să pară juvenile de la distanţă, şi trupuri pe ultima sută de metri, gata oricând să facă un stop cardiac în cabină. Funesta misiune îi revine unui moşneag cu breton şi plete adolescentine albe ca zăpada, Chuck Akers (L.Q. Jones), care după ce cântă pentru ultima oară se retrage în cabină, pentru a-şi aştepta iubita, cu sticla de băutură, pantalonii în vine şi ascultând o romanţă. Astfel îl găseşte "Femeia Periculoasă" (Virginia Madsen), o blondă enigmatică în pardesiu alb, imaterială şi omniprezentă - Moartea ca Înger. Curtată insistent de onctuosul Guy Noir (Kevin Kline), managerul-narator, Angelica Doamnă cu... Trenciul se va îndupleca să-l ia pe lumea cealaltă şi pe Domnul cu... Securea (Tommy Lee Jones), executorul venit să închidă teatrul, cândva un tânăr cu veleităţi de rocker ratat, acum un puritan fundamentalist care nu consumă decât "apă fără lămâie sau gheaţă"). Dar asta nu schimbă nimic, un alt emisar al firmei va sosi, iar programul din seara asta rămâne cu adevărat "The Last Radio Show". Tipul de radiofonie retro, cu melodii western şi country, despre prerii şi Mississippi, cu glume pudic-sexuale şi dulci-condimentate complicităţi cu publicul, e revolut. Artiştii se duc, ascultătorii îi urmează - sau invers. Cercul se deschide şi se închide la loc într-un bistro amenajat într-un tramvai pe veci oprit - ca fotografia îngălbenită de vreme a unui moment din cultura americană cotidiană ce nu va mai reveni...
Două cupluri revin cu insistenţă, susţinând aproape tot spectacolul: Dusty şi Lefty (Woody Harrelson şi John C. Reilly), cei doi cowboys care cântă western şi spun bancuri porcoşele, şi surorile Yolanda şi Rhonda Johnson (Meryl Streep şi Lily Tomlin), două puştoaice bătrâne şi candide cu zbenguieli sprinţare la microfon, şi o neverosimilă capacitate de a bârfi în cabină. Nu întâmplător, e prezentă şi fiica Yolandei, Lola (Lindsay Lohan), care la cei optsprezece ani ai ei e preocupată numai de sinucideri, şi debutează la microfon în ultima seară a emisiunii, cântând despre asfixierea cu monoxid de carbon. Regizoarea tehnică, Molly (Maya Rudolph), e gravidă (nu se ştie cu cine), va naşte la un moment dat (nu se ştie când - dar la un moment dat mimează un început de travaliu, ca să-i dinamizeze pe ceilalţi). Caruselul se învârteşte în clinchet de zurgălăi, zdrăngănit de banjo şi muget de sax, a naştere şi a moarte, a viaţă şi iar a viaţă - toate ciclice, toate suprapuse.
În simplitatea sa structurală, construit mai mult pe treptele unei dramaturgii a sentimentelor şi a amintirilor, scenariul lui Garrison Keillor (care duce filmul pe umeri şi ca actor, în propriul său rol), curge lin şi firesc, fără nici un hiatus, acumulând pe nesimţite tensiuni emoţionale. La braţ cu Îngerul Morţii, Robert Altman filmează această poveste trepidant-încremenită cu mâna lui sigură dintotdeauna, plimbând dezinvolt aparatul peste scenă, prin culise şi printre cabine, citind tandru personajele, urmărind liniile afective şi, mai ales, plutind pe acordurile cântecelor care se succed ca un liant perpetuu, din verigi melodice înlănţuite. Umorul e cald şi vibrant, pornind de la text pentru a se regăsi în lucrul cu actorii şi în perspicacitatea aparatului (mânuit de Edward Lachman) care le surprinde cele mai subtile nuanţe. Cadrele sunt compuse atent şi dinamic, suprapunând dinamismul vioi al momentului peste nostalgia poetică a fundalului. Montajul lui Jacob Craycroft taie abil pe frazele muzicale, însufleţind şi mai mult scena, sau alternând-o dramatic cu culisele şi cabinele. Pe scurt, o echipă de profesionişti demonstrându-şi virtuozitatea nu pentru a da stare de real unor extratereştri puşi să ne prăpădească, ci unei poveşti duios umane paginate de un monstru sacru care s-a hotărât să se ducă şi el să moară puţin.
Nu-mi pot reprima tendinţa de a face o trimitere la Scorsese (The Last Waltz), care în 1979 fixase pe peliculă într-o cheie similară ultimul concert al formaţiei The Band. Sau la Bob Fosse, cu al său All That Jazz - în care, ca şi aici, Moartea apărea sub chipul unei frumoase blonde în alb (Jessica Lange), aşteptând să îmbrăţişeze un muritor ce-şi sublimase întreaga viaţă în artă. Sau, de ce nu, chiar şi la al nostru Corneliu Porumboiu, care cu un an în urmă s-a aplecat şi el asupra unei emisiuni (de televiziune) în timp real, pentru a o aduce pe ecran, în A fost sau n-a fost?, cu aceeaşi caldă omenie.
4 februarie, 2007, h. 18:15-19:13
Bucureşti, România
TZEAPA TOTALA . PLICTISEALA TOTALA nar merita nici macar o stea