Părerea criticului
În 2016, John Krasinski dădea lovitura cu horror-ul A Quiet Place, film pe care l-a scris şi regizat şi în care a jucat şi rolul principal alături de partenera sa de viaţă, britanica Emily Blunt. Cu un buget de 17 milioane de dolari şi încasări de 341 de milioane, A Quiet Place a fost unul din superhiturile acelui an, generând un sequel în 2020 (şi el bine primit) şi un prequel, A Quiet Place: Day One/Fără zgomot: Ziua 1, care se poate vedea de vineri în cinematografe.
Trebuie spus de la bun început că Fără zgomot 3 respectă prima regulă a filmului horror, regulă ignorată supărător de des de horror-urile de duzină: degeaba bagi bani în sânge fals şi efecte speciale dacă publicului nu-i pasă de personaje. Oricât de inventive ar fi execuţiile de pe ecran, în lipsa unui capital de simpatie obligatoriu despărţirile de personaje sunt derizorii, ca şi eventuala supravieţuire a vreunui protagonist sau a vreunei protagoniste. În acest caz, numai de bine despre Lupita Nyong'o, care o interpretează foarte convingător pe Sam, o pacientă suferindă de cancer prinsă în mijlocul invaziei extratereştilor orbi, dar dotaţi cu un superauz ce te localizează la orice zgomot făcut.
Datorită modului cum îşi construieşte protagonista, Fără zgomot 3 este mai degrabă un film despre rezilienţă, perseverenţă şi despre voinţa cu care forţezi realitatea înconjurătoare, oricât de şocantă şi violentă, să se plieze pe ceea ce vrei tu. Desigur, nu lipsesc (chiar deloc!) scenele sângeroase şi confruntările letale cu invadatorii, dar acestea cad adesea în fundal, iar în centrul atenţiei revine de fiecare dată Sam. Este incredibilă rezilienţa acestei femei care reuşeşte de fiecare dată să găsească mijloace de a merge mai departe şi de a-i ajuta pe cei din jur, chiar dacă se află literalmente la capătul puterilor.
Unul dintre atuurile seriei sunt relaţiile dintre personaje. Dacă în primele două filme aveam familia Abbott, prequelul depune eforturi supraomeneşti (şi reuşeşte doar parţial) pentru a crea câţiva sateliţi convingători în jurul lui Sam. Aici iese în evidenţă Eric (actorul britanic Joseph Quinn, a cărui carieră a luat avânt după rolul său principal din cel mai recent al hitului Netflix Stranger Things): doi străini aduşi laolaltă de haosul creat în New York de invazie, Sam şi Eric descoperă treptat că, indiferent de cât de depăşiţi de situaţie am fi, ne stă în putere să-l ajutăm pe cel de lângă noi, ajutându-ne simultan şi pe noi.
Probabil că mulţi dintre spectatorii filmului vor fi cuceriţi de pisica Frodo, dar eu unul nu am fost. Nu există pisică pe lumea asta atât de loială încât să stea de bună voie alături de un om, deşi acesta trece prin experienţe extrem de neplăcute pentru o felină, inclusiv câteva scene subacvatice. Fiecare cadru cu Frodo funcţionează ca o justificare a speranţei şi ca o promisiune a unei salvări, dar încăpăţânarea sa în a rămâne alături de protagonişti erodează în parte verosimilul poveştii.
După toate aceste aprecieri, trebuie spus că finalul - de altfel excelent şi gata să-i cimenteze lui Sam poziţia în topul celor mai ataşante protagoniste văzute anul acesta la cinema - te lasă cu totuşi cu senzaţia că ţi-ai fi dorit mai mult de la Fără zgomot 3.
Trebuie spus de la bun început că Fără zgomot 3 respectă prima regulă a filmului horror, regulă ignorată supărător de des de horror-urile de duzină: degeaba bagi bani în sânge fals şi efecte speciale dacă publicului nu-i pasă de personaje. Oricât de inventive ar fi execuţiile de pe ecran, în lipsa unui capital de simpatie obligatoriu despărţirile de personaje sunt derizorii, ca şi eventuala supravieţuire a vreunui protagonist sau a vreunei protagoniste. În acest caz, numai de bine despre Lupita Nyong'o, care o interpretează foarte convingător pe Sam, o pacientă suferindă de cancer prinsă în mijlocul invaziei extratereştilor orbi, dar dotaţi cu un superauz ce te localizează la orice zgomot făcut.
Datorită modului cum îşi construieşte protagonista, Fără zgomot 3 este mai degrabă un film despre rezilienţă, perseverenţă şi despre voinţa cu care forţezi realitatea înconjurătoare, oricât de şocantă şi violentă, să se plieze pe ceea ce vrei tu. Desigur, nu lipsesc (chiar deloc!) scenele sângeroase şi confruntările letale cu invadatorii, dar acestea cad adesea în fundal, iar în centrul atenţiei revine de fiecare dată Sam. Este incredibilă rezilienţa acestei femei care reuşeşte de fiecare dată să găsească mijloace de a merge mai departe şi de a-i ajuta pe cei din jur, chiar dacă se află literalmente la capătul puterilor.
Unul dintre atuurile seriei sunt relaţiile dintre personaje. Dacă în primele două filme aveam familia Abbott, prequelul depune eforturi supraomeneşti (şi reuşeşte doar parţial) pentru a crea câţiva sateliţi convingători în jurul lui Sam. Aici iese în evidenţă Eric (actorul britanic Joseph Quinn, a cărui carieră a luat avânt după rolul său principal din cel mai recent al hitului Netflix Stranger Things): doi străini aduşi laolaltă de haosul creat în New York de invazie, Sam şi Eric descoperă treptat că, indiferent de cât de depăşiţi de situaţie am fi, ne stă în putere să-l ajutăm pe cel de lângă noi, ajutându-ne simultan şi pe noi.
Probabil că mulţi dintre spectatorii filmului vor fi cuceriţi de pisica Frodo, dar eu unul nu am fost. Nu există pisică pe lumea asta atât de loială încât să stea de bună voie alături de un om, deşi acesta trece prin experienţe extrem de neplăcute pentru o felină, inclusiv câteva scene subacvatice. Fiecare cadru cu Frodo funcţionează ca o justificare a speranţei şi ca o promisiune a unei salvări, dar încăpăţânarea sa în a rămâne alături de protagonişti erodează în parte verosimilul poveştii.
După toate aceste aprecieri, trebuie spus că finalul - de altfel excelent şi gata să-i cimenteze lui Sam poziţia în topul celor mai ataşante protagoniste văzute anul acesta la cinema - te lasă cu totuşi cu senzaţia că ţi-ai fi dorit mai mult de la Fără zgomot 3.
