A torinói ló (2011)

Deși nu are nicio legătură cu titlul care are mai degrabă valențe de PR pentru subiectul filmului, scenariul pare o regizare a unei trăiri meditative ale lui Bela Tarr sau a unei idei filosofice a lui Nietzsche. Putem spune că filmul este o operă de artă filosofică, dar nu este în niciun caz o capodoperă. Au dreptate ceilalți cinefili de pe aici, este ceva ce nu poți descrie...sunt multe scene care se repetă identic, poate ca un lait-motiv care să întărească o idee, cea cu pregătirea pentru pat, cartofii fierți la masă și privirea îndelungă pe fereastră a bătrânului, de lângă soba încălzită. Asta nu înseamnă că va fi pe placul tuturor pentru că acțiunea se desfășoară extrem de lent, chiar dacă atmosfera apăsătoare, imaginea, muzica și chiar naratorul care prezintă evenimentele sunt geniale. N-aș ști să zic ce vrea să transmită regizorul pentru că pot fi mai multe alternative: fie încearcă prin intermediul unor personaje necunoscute să repete ultima experiență de viață a bătrânului Friedrich după ce acesta înnebunește, iar mama sa îl va îngriji – aici fiica lui Ohlsdorfer, ori regizarea vreuneia dintre ideile sale filosofice, ori încearcă prin modul original de a prezenta totul să transpună privitorul în pielea marelui filosof, să parcurgă drumul lui spre acel moment rămas în istorie: „Mutter, ich bin dum!”

Un film albnegru cu atmosfera apasatoare, coloana sonora de exceptie, deprimanta, ca asa e cu filmele serioase.Arta, frate!

Bela Tarr reia şi în acest film anumite obsesii ale sale (sau teme care devin obsedante), cum ar fi personajele misterioase, tăcute, introvertite, cadrele care se succed lent, apăsător, fondul muzical aproape hipnotic. Prezenţa calului, atât în film, cât şi în titlu, ar părea o alegere ciudată, dacă nu am ţine cont de faptul că acest animal simbolizează destinul – un destin care, sugerează regizorul, fie e cu un pas înaintea noastră, dovedindu-se inextricabil şi mai ales incontrolabil, fie se dovedeşte o capcană prea sofisticată pentru omul-filosof. Astfel, cred eu, trebuie privită pelicula lui Tarr, ca o interogaţie filosofică, deşi una esenţializată, aproape abstractă. E adevărat, filmul trenează deseori, apelând cam la aceleaşi mijloace de exprimare pentru a reda cam aceleaşi idei, totuşi nu îl cataloghez ca fiind unul plictisitor, mie personal menţinându-mi atenţia trează. (De remarcat că, la fel ca şi în Karhozat, la un moment dat este introdus un dialog foarte profund, cu trimitere la religie şi la condiţia şi sensul vieţii pe Pământ, dialog urmat peste nu mult timp de citirea unui fragment). Eşecul din final al celor doi în tentativa de a aprinde lumina semnifică, după părerea mea, incapacitatea omului de a decripta pe deplin enigma existenţei terestre. Un film intens, apăsător, pe alocuri morbid, al cărui unic cusur îl găsesc în aceea că este uşor repetitiv. Nota mea: 8,5.

Imposibil de definit!...
Cine decide sa vada acest film (fara a fi vizionat alte realizari ale regizorului maghiar) trebuie sa uite tot ce cunoaste despre cinema! Alta modalitate de a percepe acest experiment cinematografic nu exista! Cititnd sinopsis-ul, mi-am imaginat un moment in care va aparea si marele filosof, insa m-am inselat! Nu ma hazardez sa-l cataloghez drept geniu pe Bela Tarr, insa filmul sau este tulburator...
Nu as putea sa povestesc ceva... Tarr nu prezinta o idee in mod clasic... Totul se rezuma la o simbolistica si un mesaj pe care fiecare privitor il va interpreta in mod personal...
Ruina...rutina...omenesc...neputinta...obnubilare...cautare (fenomenala scena in care fiica lui Ohlsdorfer citeste cartea religioasa daruita de un tigan)...intuneric...Dumnezeu...neliniste...timp... Sunt cateva cuvinte ce mi-au venit in minte in mod liber, pe care as putea sa le asociez cu cele peste 2 ore de pelicula a lui Tarr...
Daca cineva mi-ar cere sa definesc originalitatea in cea de-a 7a arta, i-as recomanda Calul din Torino! Si nu cred ca as gresi...

Deși "Calul din Torino", de Béla Tarr, nu-mi flatează ideile și credințele, nu pot spune că n-am rămas impresionat de originalitatea stilului și de insolitul viziunii autorului său. Luîndu-și ca pretext destinul calului care, la un moment dat, a jucat un rol (dacă nu decisiv, măcar simptomatic) în biografia lui Nietzsche, Tarr cinematografiază o lume redusă la funcționalitatea ei biologică, și blestemată să parcurgă un ciclu zilnic, mecanic și absurd. Comunicarea este aproape nulă și asociază extremele: după lungi perioade de secetă verbală, izbucnește (de două ori) cîte o furtună cu alură filozofico-religioasă, dar care mai degrabă introduce o notă de grotesc, decît atenuează nonsensul general. În rest, cuvintele (vibrații sporadice ale aerului) sînt mai mult semnale care semnalează decît semne care semnifică, iar casa în care se consumă o bună parte din film este mai mult adăpost decît cămin: ea nu îndeplinește nici o funcție spirituală și nu deține nimic care să o diferențieze calitativ de grajdul dărăpănat în care se petrece agonia tăcută a calului. Totuși, repetiția pusă în scenă de Tarr nu descrie un cerc și nu se soldează cu o eternă revenire a identicului. Actele oamenilor, laolaltă cu lumea care le conține, sînt antrenate lent într-o spirală care, fără să fie una vertiginoasă, este marcat-descendentă și al cărei punct terminus e reprezentat de propria lor extincție.

Imaginile alb-negru și modul în care este utilizată lumina oferă momente deosebit de reușite, în care obiectele apar pe de o parte despuiate de propria lor utilitate, iar pe de alta înveșmîntate într-o frumusețe pură și simplă. Un efect puternic este obținut și la nivel auditiv, prin hăulitul demonic, interminabil, al vîntului, precum și prin muzica de pe coloana sonoră, care nu doar că revine obsedant, dar este ea însăși expresia unei obsesive repetiții. Am gustat și cadrele lungi din care este alcătuit filmul, cu toate că unele mi s-au părut prea lungi, ele avînd asupra mea un (probabil nescontat) efect ilariant. De fapt, nu e vorba doar de durata în sine, ci și de compoziție. Nu știu ce aș fi simțit dacă acele cadre ar fi durat la fel de mult, însă ar fi avut un alt conținut, sau dacă, la un conținut identic, ar fi durat mai puțin. Fapt e că, cel puțin pentru mine, acelea au fost prilejuri de a sesiza cu mult prea mare acuitate "artificialitatea" inerentă oricărei viziuni artistice și de a-mi da seama, dacă mai era cazul, că lumea lui Tarr nu este și lumea mea, că, subiectiv vorbind, creația sa suferă de un deficit de "adevăr". Mai mult decît că sînt martor privilegiat la dezvăluirea unor adevăruri fundamentale despre existență (fie ele nebănuite și contrariante), am avut pe alocuri senzația că stau în fața unor simpli actori, tocmiți de un regizor aparte, în vederea satisfacerii unor nevoi ceva mai ciudate ale acestuia.

Bela Tarr isi imagineaza povestea calului biciuit din Torino, declansator al nebuniei lui Nietzsche pentru a spune povestea sfarsitului nostru venind ‘‘incet si silentios’’
Filmul e alb – negru dar atmosfera deprimanta si apasatoare da de fapt o senzatie de gri, si e filmat in cadre foarte lungi, pentru a lasa parca timp pentru analiza si intelegere
Coloana sonora asigurata de vuietul vantului si o muzica grava si obsedanta intregeste atmosfera
Calul e cel care declanseaza si acum sfarsitul. Odata cu primele sale semne de slabiciune existenta personajelor monotona si fara speranta desfasurandu-se ritualic aproape, incepe incet si sigur sa se prabuseasca pana cand la final lumina se stinge…

Béla Tarr este un geniu. Premisa filosofică este intelectuala si profunda. De execuție este lucru tipic al unui maestru

Un film de arta extraordinar , un deliciu penru adevaratii cinefili , un supliciu pt fanii Avengers, cu cadre netaiate ,,putine dialoguri spre deloc.O incantare .E bine ca in lumea asta mai exista macar un regizor cunoscut , neplouat la creier de Holywood , care face ce stie el mai bine:ARTA