Părerea criticului
Se iau doi vecini cam tacaniti, se arunca unul impotriva altuia – care cu motocicleta, care cu camionul agricol; se schilodesc; se duc la spital; se scot din spital – in doua carucioare… Cine a pomenit un mai tacanit inceput de film?! Si e doar inceputul: „Aaltra” (co-regizat/scris si jucat de Benoit Delepine si Gustave Kervern) o tine asa tot filmul, dand incorectitudinii politice ce-i al incorectitudinii politice si bascaliei fara frontiere, tot restul!
La prima strigare, ar putea fi un fel de „Dumb & Dumber” intalneste „Grumpy Old Men”. Din fericire, comedia asta – made in Belgium – n-are nimic (da’ nimic!) din formatul tembel hollywoodian, in care razi la apasare pe buton; e un format nou, „revolutionar” si la fel de tembel ca allalt, iar hazul te izbeste in fata ca o farfurie zburatoare aruncata de martienii tembeli de peste gard... Delepine & Kervern au smecheriile & retetele lor, dar nu sunt „alea”.
Filmul e turnat intr-un alb-negru grunjos, pare sa n-o ia nicaieri, nu pare sa ajunga nicaieri (desi e un „road-movie”) – si totusi, intre un colt de ecran si altul, peste intinderea dezolanta a platelor lande cantate de Brel pe care le strabat, ca niste nebuni scapati de la tratament, pacientii celor doua carucioare, exista Viata. O Viata cinematografica facuta din mici gesturi absurde, din pauze de replici, din vacante de gandire, din atatea lucruri imposibil de povestit si care, vazute, te fac sa te chircesti de ras.
„Aaltra” e un film-improvizatie in care umorul (daramator) nu pare sa aiba nici o noima, dar te lasa lat pe podea dupa ce a trecut. Intre acesti „tsunami” fara avertisment, sunt si lungi clipe de plictiseala; Delepine & Kervern au descoperit – pe buna dreptate – ca nimic nu e mai comic decat o clipa de plictiseala care nu se mai termina.
Cand un batran incepe sa spuna o poveste pe care-a uitat-o pe jumatate, si din care nu-ntelegi nimic, sau cand un proletar incepe sa cante un slagar care nu mai seamana cu nimic, si care nu se mai termina, filmul intarzie asupra lor, presimtind parca un miracol: aceste lucruri pot fi caraghioase. Si miracolul se produce: ele chiar sunt! Nu ratati.
La prima strigare, ar putea fi un fel de „Dumb & Dumber” intalneste „Grumpy Old Men”. Din fericire, comedia asta – made in Belgium – n-are nimic (da’ nimic!) din formatul tembel hollywoodian, in care razi la apasare pe buton; e un format nou, „revolutionar” si la fel de tembel ca allalt, iar hazul te izbeste in fata ca o farfurie zburatoare aruncata de martienii tembeli de peste gard... Delepine & Kervern au smecheriile & retetele lor, dar nu sunt „alea”.
Filmul e turnat intr-un alb-negru grunjos, pare sa n-o ia nicaieri, nu pare sa ajunga nicaieri (desi e un „road-movie”) – si totusi, intre un colt de ecran si altul, peste intinderea dezolanta a platelor lande cantate de Brel pe care le strabat, ca niste nebuni scapati de la tratament, pacientii celor doua carucioare, exista Viata. O Viata cinematografica facuta din mici gesturi absurde, din pauze de replici, din vacante de gandire, din atatea lucruri imposibil de povestit si care, vazute, te fac sa te chircesti de ras.
„Aaltra” e un film-improvizatie in care umorul (daramator) nu pare sa aiba nici o noima, dar te lasa lat pe podea dupa ce a trecut. Intre acesti „tsunami” fara avertisment, sunt si lungi clipe de plictiseala; Delepine & Kervern au descoperit – pe buna dreptate – ca nimic nu e mai comic decat o clipa de plictiseala care nu se mai termina.
Cand un batran incepe sa spuna o poveste pe care-a uitat-o pe jumatate, si din care nu-ntelegi nimic, sau cand un proletar incepe sa cante un slagar care nu mai seamana cu nimic, si care nu se mai termina, filmul intarzie asupra lor, presimtind parca un miracol: aceste lucruri pot fi caraghioase. Si miracolul se produce: ele chiar sunt! Nu ratati.
