About Dry Grasses (2023)

„Prin ierburi uscate” – adevărul care nu mai poate fi ocolit

Un cinema care nu te mângâie. Te confruntă. Există filme care îți spun o poveste frumoasă și există filme care, fără să ridice tonul, îți demontează liniștea interioară. About Dry Grasses, semnat de Nuri Bilge Ceylan, este o astfel de experiență: nu te cucerește prin spectacol, ci printr-o luciditate aproape dureroasă. Este genul de film care nu te lasă să rămâi spectator. Te implică. Te provoacă. Te incomodează. Și, mai ales, nu se uită după ce s-a terminat.

Întoarcerea în Anatolia – aceeași lume, o altă rană

Pentru cine a trăit intens experiența Once Upon a Time in Anatolia, revenirea în acest spațiu are ceva aproape ritualic. Aceleași întinderi vaste, aceeași tăcere care apasă, același timp care pare suspendat. Dar diferența este esențială. Dacă acolo noaptea ascundea adevăruri și oamenii se pierdeau într-o căutare exterioară, aici lumina scoate totul la suprafață. Nu mai există misterul unui cadavru de descoperit. Există, în schimb, un adevăr mult mai incomod: cel al unui om care nu mai poate fugi de sine. Ceylan mută accentul de pe colectiv pe individ, de pe căutarea concretă pe analiza interioară. Și, paradoxal, tocmai această restrângere face filmul mai vast.

Samet – portretul unui om care se ascunde în propria luciditate

În centrul filmului se află Samet, un profesor detașat într-un sat izolat din Anatolia de Est. Întors din vacanță, el reintră într-o rutină pe care o disprețuiește și din care visează să evadeze. Dar viața lui capătă o tensiune subtilă și constantă atunci când, alături de colegul său Kenan, este implicat într-o serie de acuzații venite din partea unor eleve. Samet nu este construit ca un personaj „vinovat” în sens clasic. Dar nici nu este inocent. Este, mai degrabă, prins într-o zonă gri morală, pe care refuză să o recunoască. Își justifică gesturile, își construiește discursuri elaborate despre sine, dar evită constant întrebarea esențială: care este, de fapt, responsabilitatea lui? Și tocmai această evitare îl definește.

Sevim și Samet – linia invizibilă

Relația dintre Samet și eleva sa, Sevim, este poate cel mai delicat și tulburător fir al filmului. Nu pentru că ar oferi un răspuns clar, ci pentru că refuză să o facă. La suprafață, avem o relație profesor–elevă: atenție acordată unei eleve talentate, un interes aparent pedagogic, o apropiere care ar putea fi justificată. Dar, pe măsură ce filmul avansează, această apropiere capătă o încărcătură ambiguă. Privirile, tonul, gesturile – toate sugerează că linia profesională devine din ce în ce mai fragilă.

Sevim nu este doar o prezență pasivă. Este o adolescentă care oscilează între admirație, atașament și nevoia de validare. În acest context, relația lor nu mai poate fi citită simplu, pentru că nu mai ține doar de intențiile lui Samet, ci și de felul în care ea percepe această apropiere. Iar aici intervine forța filmului: nu oferă un verdict.

Acuzațiile care apar nu sunt tratate ca un punct de maxim dramatism, ci ca o consecință firească a unei relații care a alunecat într-o zonă incertă. Nu știm exact „ce a fost”. Dar simțim foarte clar că ceva nu este în regulă. Ceylan mută discuția din zona vinovăției în cea a responsabilității. Nu contează doar ce a făcut Samet, ci mai ales ce nu a înțeles: că poziția lui implică limite clare, că apropierea lui poate deveni confuză sau dăunătoare, chiar și fără intenții explicite. Ambiguitatea pe care o lasă filmul nu este o slăbiciune. Este o alegere. Pentru că viața reală nu funcționează în alb și negru.

Triunghiul Samet – Kenan – Nuray: geografia invizibilă a puterii și a vulnerabilității

În inima filmului About Dry Grasses există un triunghi relațional care nu funcționează după regulile clasice ale unui conflict amoros, ci după unele mult mai subtile și mai incomode: cele ale orgoliului, ale nevoii de validare și ale incapacității de a fi sincer cu sine.

Samet și Kenan par, la început, două variațiuni ale aceluiași tip uman: profesori tineri, detașați într-un spațiu care nu le aparține, suspendați între frustrare și speranța unei evadări. Dar, pe măsură ce relația lor cu Nuray prinde contur, diferențele devin esențiale.

Kenan este, în multe privințe, opusul lui Samet. Mai reținut, mai sincer în vulnerabilitatea lui, mai puțin preocupat să controleze imaginea pe care o proiectează. Dacă Samet își construiește identitatea prin discurs și superioritate intelectuală, Kenan există mai degrabă printr-o formă de autenticitate tăcută. Nu este neapărat „mai bun”, dar este, fără îndoială, mai transparent.

Iar între ei apare Nuray. Interpretată cu o forță calmă și o luciditate tăioasă, Nuray nu este doar un interes romantic, ci un veritabil catalizator. Este femeia care a trecut printr-o experiență limită, care poartă în sine trauma și forța de a merge mai departe, și care, tocmai de aceea, nu mai are răbdare pentru jocuri de suprafață.

În relația cu Kenan, Nuray pare să găsească un spațiu de sinceritate. Există o deschidere, o posibilitate de apropiere reală, chiar dacă fragilă. Kenan nu încearcă să impresioneze, nu încearcă să domine. Este, poate, singurul care se așază firesc în relație. Cu Samet, însă, dinamica este complet diferită. Acolo unde Kenan se deschide, Samet performează. Acolo unde Kenan simte, Samet analizează. Acolo unde Kenan riscă, Samet se apără. Atracția lui Samet pentru Nuray nu este doar emoțională — este și una profund narcisică. El nu o dorește doar ca parteneră, ci ca validare. Ca pe o confirmare a propriei sale imagini despre sine: inteligent, interesant, superior. Dar Nuray refuză să joace acest rol. Și aici se produce ruptura.

Dialogurile dintre Samet și Nuray sunt, poate, cele mai tensionate din întreg filmul. Nu pentru că ar exista o explozie de emoție, ci pentru că fiecare replică funcționează ca o demontare. Nuray vede dincolo de discursul lui, îi simte evitările, îi identifică mecanismele de apărare. Și, fără să ridice vocea, îl obligă să se confrunte cu ele.

Kenan, prins între cei doi, devine o prezență revelatoare. Nu atât prin ceea ce face, cât prin ceea ce reflectă. În comparație cu el, Samet devine și mai vizibil în artificialitatea lui. În comparație cu Samet, Kenan devine și mai uman.

Triunghiul nu este, așadar, despre „cine pe cine iubește”. Este despre cum iubește fiecare — sau, în cazul lui Samet, despre incapacitatea de a iubi fără a controla. Ceylan construiește această dinamică cu o finețe remarcabilă, evitând orice schematism. Nu există personaje complet pozitive sau negative. Există doar oameni, fiecare cu propriile limite, propriile frici, propriile moduri de a se proteja. Și, poate cel mai important, acest triunghi funcționează ca o oglindă pentru tema centrală a filmului: relația dintre autenticitate și iluzie. Kenan tinde spre autenticitate. Samet trăiește în iluzie. Iar Nuray este cea care face diferența vizibilă. În final, nu rămâne senzația unui conflict rezolvat, ci a unuia expus. Un echilibru fragil care nu se stabilizează, ci se destramă lent, sub privirea noastră. Și tocmai această lipsă de rezolvare îl face atât de real.

Imaginea – poezie rece, controlată

Vizual, filmul este o experiență aproape hipnotică. Anatolia de Est devine mai mult decât un decor — devine o stare de spirit. Cadrele largi surprind vastitatea și izolarea, în timp ce prim-planurile dezvăluie tensiunile interioare ale personajelor. Contrastul dintre iarna înghețată și uscăciunea verii subliniază nu doar mediul, ci și stările sufletești. Este o frumusețe austeră, care nu liniștește, ci accentuează golul.

Un cinema care cere răbdare – și oferă adevăr

„Prin ierburi uscate” nu este un film ușor. Ritmul lent, durata generoasă, densitatea dialogurilor îl transformă într-o experiență care cere implicare totală. Dar pentru cei care rămân, recompensa este una rară: un film care nu doar se vede, ci se simte.

Verdict by Laura Hărăbor: ⭐ 9/10 – obligatoriu de văzut

Pentru că nu este doar cinema. Este o confruntare.

Concluzie – între două filme, același adevăr

Dacă ,,Once Upon a Time in Anatolia" era despre oameni care, în întuneric, căutau ceva fără să înțeleagă pe deplin ce anume, „Prin ierburi uscate” este despre un om care, în plină lumină, refuză să vadă. Între aceste două filme există o continuitate profundă: aceea a adevărurilor care nu pot fi rostite direct, dar care se infiltrează în fiecare gest, în fiecare tăcere. Și poate că, la final, nu rămâi cu povestea.
Ci cu o întrebare. Unde se termină inocența… și unde începe responsabilitatea?

Turcia profunda, oameni obisnuiti care isi duc viata de zi cu zi, cu micile lor probleme, cu micile lor conflicte, mereu in cautare de mai bine, mereu in cautare de ceva mai bun. Relatiile intre profesor si elev, intre adult si copil, intre barbat si femeie. ,,Jagten,, al lui Vinterberg, ,,Der Lehrerzimmer,, al lui Catak, ,,Bacalaureat,, al lui Mungiu. Ele trei mi-au venit in minte pentru ca studiaza relatiile complicate dintre adulti si copii. Pentru ca e dificil, din ce in ce mai complex. Sa nu-i agresezi, sa nu-i traumatizezi, sa nu le frangi aripile. Ceea ce in principiu e cat se poate de corect. Dar toate pana la un punct pentru ca, la un moment dat, risti sa-i lasi sa ti se urce in cap. Ceea ce nu s-ar zice ca-i bine. Pentru ca, atunci cand autoritatea profesorului dispare, se instaleaza anarhia. Nu-i vorba ca si profesorul trebuie sa fie la inaltimea misiunii sale...

E a treia experienta personala cu un film semnat de Nuri Bilge Ceylan. O certitudine: regizorul turc e un mare creator de cinema. Filmele sale sunt in primul rand un spectacol al dialogului, al ideilor, al micilor detalii. E adevarat ca te solicita, ca trebuie sa fii pe cat posibil odihnit, pregatit pentru vizionare.Trei ore si un sfert, am avut posibilitatea sa impart vizionarea in doua seri, chiar daca am riscat un pic sa pierd continuitatea in cele din urma a fost mai bine asa. La fel mi s-a intamplat si la unele filme ale lui Cristi Puiu, anume ,,Sieranevada,, si ,,Malmkrog,,. Hotarat lucru nu e pentru publicul larg dar e obligatoriu de vazut de cinefilii cu aplecare spre detaliu, pentru aceia care stiu, care pot sa se bucure de placerile majore pe care ti le poate oferi cinematografia de mare calitate.

Prin scene pline de sensibilitate și momente de învățare, filmul te va captiva și te va inspira să găsești lumina chiar și în cele mai întunecate momente.

Trei ore și ceva...dar ce film inteligent! O frescă existențială cu sensul nuanței. Personajul principal ...un anti-erou sau un om rafinat, bântuit de de frustrări? Ambiguitate, individualism, minciună - într-un film universal, realist, atemporal. Regizorul Ceylan afirma: „ Nu știu nimic, nu sunt sigur de nimic...trebuie să creezi îndoiala în artă, ca să lași publicul în libertate de interpretare”.

Exceptional acest film al lui Ceylan, de o finete de neegalat. E foarte complicata existenta personajelor in regiunea rurala a Turciei, dar oamenii nu sunt abrutizati si pana la urma cine vrea sa plece de acolo va pleca. Altii raman. Interpretarea, coloana sonora au fost de exceptie.

La fel ca în filmele precedente, regizorul turc Nuri Bilge Ceylan plasează acțiunea într o zona rurală a Turciei, observând in detaliu viața și intercațiunea oamenilor. In ciuda imaginii de pe poster, atmosfera este hibernala, iar pâna la finalul filmului am avut impresia că am trăit o viață în acel sat adormit și uitat de lume, cu căsuțe mici și întunecoase, în care singurul loc animat pare să fie școala.
Deosebite interpretările, un film lung, dar memorabil.