Părerea criticului
"Abraham Lincoln: Vampire Hunter" - O trăsnaie ratată
Pe când "Alexandru Ioan Cuza şi Triunghiul Bermudelor"?
Cu riscul (ba nu - cu certitudinea) de a-i ofusca pe cititorii cu acceleratorul, adoratori ai comentariilor scurte şi sărace în conţinut, voi începe cu începutul - ca de-atâtea ori.
Istoria e scrisă de învingători - iar cea a Războiului Civil din S.U.A., declanşat în urma abolirii sclaviei, nu face excepţie. Puţini ştiu că Thomas Jefferson, în 1776, când a postulat libertatea sclavilor de culoare, nu avea în vedere o măsură precipitată şi heirupistă, ci o eliberare graduală şi chibzuită, însoţită de repatrieri în Africa. Pe de altă parte, deşi retrograzi şi fanatici, sudiştii nu erau totuşi nici pe departe nişte monştri. Ca atare, în urma abolirii bruşte şi totale, s-a creat o situaţie extrem de complicată: mulţi negri, ataşaţi de foştii lor stăpâni, au rămas lângă aceştia, evoluând spre a deveni cetăţeni normali şi civilizaţi; alţii însă, scăpaţi de sub jugul unor proprietari care nu-i educaseră şi-i trataseră abuziv, au degenerat spre răzbunări generalizate, rasial-discriminatorii în sens invers, formând comunităţi criminale - ceea ce a şi dus la apariţia Ku Klux Klan-ului, ca o mişcare de tip dual: atât rasistă şi extremistă, cât şi reactivă în numele legitimei apărări.
Ca atare, este absolut aberant să echivalezi societatea sudistă cu vampirii şi alte monstruozităţi. În ambele tabere au existat şi greşeli şi exagerări, dar şi motivaţii justificate.
Pe de altă parte, ca să începem a ne restrânge la vampiri, nu strică să ne amintim că forma actuală a mitologiei vampirice a fost influenţată decisiv de Bram Stoker, cu celebrul său "Dracula" - apărut în 1897. Până atunci, conceptul şi întregul context aveau forme mult mai vagi şi aproximative (fără a intra în detalii, merită să menţionăm că până şi Jules Verne, în calitatea lui de Rosi+Crucian, se pare că a făcut parte dintr-un cult vampiric, cu elemente sensibil diferite de tradiţiile ulterioare lansate de Stoker). E pur şi simplu pueril ca, într-o poveste care se petrece cam între anii 1820-1865, să se folosească motive şi detalii apărute cu aproape un secol mai târziu.
Dar să nu uităm că marele Alfred Hitchcock, când câte un colaborator îi atrăgea atenţia asupra lipsei de veridicitate a câte unui detaliu, obişnuia să răspundă: "My dear... It's just a movie..."
Într-adevăr - în filme, în artă la modul cel mai general, putem face orice.
Dar NU oricum.
Şi tocmai asta e problema actualului "Abraham Lincoln: Vampire Hunter": autorii lui au făcut intenţionat o trăsnaie - dar cum au făcut-o?
Timur Bekmambetov m-a cucerit în 2008, cu "Wanted" - o altă super-trăsnaie, fermecătoare în sminteala ei inteligentă şi plină de umor troznitor, dar atent dozat. În cazul de faţă, necazul porneşte de la scenariul lui Seth Grahame-Smith (care şi-a ecranizat propriul roman). Trecând peste toate tezismele şi inadvertenţele pe care le-am expus în introducere, bazaconia ar fi putut funcţiona, dacă avea umor, subtilitate, schepsis - or, în povestea lui Smith, nici vorbă de aşa ceva. Cel puţin scenariul (romanul nu l-am citit - dar, de vreme ce şi l-a transpus singur, devine neesenţial în contextul discuţiei) este confuz, complicat şi, în mod oarecum paradoxal, trenant - în ciuda abundenţei de momente ce se vor "tari" (ahhh, cât mai detest atributul ăsta cocălăresc!). Practic, nu are nici cea mai mică legătură cu Abraham Lincoln. E vorba de un tânăr sudist binevoitor faţă de negri, care la un moment dat descoperă că-n jur colcăie vampirii (moşieri, băcani, notari şi alte categorii de oameni cumsecade), e iniţiat în metodele de luptă contra lor de un tovarăş mai învăţat şi mai bărbat (incidental, tot vampir şi el, da' dat pe brazdă), şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i... (plus alte complicaţii: cum s-a-mprietenit el când era mic cu un băiat negru, cum i-a murit mama din vina unui latifundiar vampir, etc...) Întâmplător, îl cheamă Abraham Lincoln. La fel de întâmplător, devine chiar acel Abraham Lincoln. Tot ceea ce ţine de personalitatea reală şi biografia adevăratului Lincoln străluceşte prin absenţă - pur şi simplu, identitatea personajului istoric este lipită artificial peste povestea protagonistului fictiv. Doar câteva detalii corespund, pe ici pe colo, prin părţile neesenţiale: soţia (Mary Todd Lincoln), fiul, momentul când îi vine să se bage-n politică, şi una-două luări de cuvânt în Congres (în vremea când cupola Capitoliului abia se construia – un detaliu corect istoric, similar cu cel al Obeliscului, tot în faza de şantier, şi bine filmate amândouă).
Dincolo de aceste premise deja ratate, scenariul se lălăie atât de penibil, încât te ia cu somn în repetate rânduri (mai ales pentru că mintenaş te plictiseşti de a tot încerca să urmăreşti povestea). Lucrurile se mai remediază întrucâtva (adică foarte parţial), prin contribuţia regisorală a lui Bekmambetov - dar şi aici, cu mult sub nivelul din filmele lui anterioare. Prin puzderia de secvenţe rudimentare, spectaculare de dragul spectacularului de tipul cel mai ieftin, apar şi câteva atât de năstruşnice, încât sfidează cele mai cunoscute legi ale cinematicii, dinamicii şi bunului-simţ elementar - cum ar fi bătaia dintre erou şi duşman, alergând pe spinările cailor din herghelia care-a luat-o razna pe câmp (ce-i drept, şi Roger Moore fugea pe crocodili în "Live and Let Die", da ăia măcar stăteau cuminţi în heleşteu, nu goneau ca bezmeticii). Nu lipseşte nici auto-pastişarea: se pare că lui Bekmambetov îi plac trenurile la ananghie - dar, dacă în "Wanted" garnitura atârnată deasupra prăpastiei avea farmecul ei sonat, aici trenuleaţa alergândă peste viaductul incendiat n-are alt farmec decât al compoziţiilor plastice şi al coloritului. Culmea, ratează tocmai punctul culminant: bătălia de la Gettysburg - care, cum ştim, a hotărât soarta războiului. Aici, ce să vezi, toată armata sudistă e compusă din vampiri, iar trucul lui Lincoln constă în a face muniţii şi armament de argint (gloanţe, baionete, ba chiar şi ghiulele de tun - astea chiar n-aveau nici o treabă, că doar îi spulberau, nu-i penetrau). Pe lângă că soluţia e simplistă şi previzibilă, dezvoltarea ei cinematografică se rezumă la o secvenţă expediată, fâsâită, complet anticlimatică.
Despre actori, numai de bine: şterşi, plaţi, convenţionali. Toţi.
Aşa că, până la coadă, singurele cu care ne alegem sunt valenţele plastice: indiscutabil, Timur Bekmambetov ştie să filmeze dibaci, iar imaginea lui Caleb Deschanel e meseriaşă (şi de o gratuitate absolut imperială a 3D-ului - cu ochelari, fără ochelari, tot-aia), cu atât mai potenţată şi de montajul extrem de dinamic şi abil al lui William Hoy, peste care se aşterne muzica inspirată a lui Henry Jackman. Măcar cu asta să se mulţumească bietul Tim Burton (co-producător, alături de Timur Bekmambetov), care nici el nu mai e de mult ce-a fost odată... Oricum, nu e totul pierdut... Poate-l vom vedea curând cu alte combinaţii parascovenicoase, ca de pildă: "Julius Caesar versus Lee Harvey Oswald", "Alexandru Ioan Cuza şi Triunghiul Bermudelor", sau "Incidentul Roswell în Letopiseţul Ţării Moldovei".
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20-12 iunie, 2012
Bucureşti, România
Pe când "Alexandru Ioan Cuza şi Triunghiul Bermudelor"?
Cu riscul (ba nu - cu certitudinea) de a-i ofusca pe cititorii cu acceleratorul, adoratori ai comentariilor scurte şi sărace în conţinut, voi începe cu începutul - ca de-atâtea ori.
Istoria e scrisă de învingători - iar cea a Războiului Civil din S.U.A., declanşat în urma abolirii sclaviei, nu face excepţie. Puţini ştiu că Thomas Jefferson, în 1776, când a postulat libertatea sclavilor de culoare, nu avea în vedere o măsură precipitată şi heirupistă, ci o eliberare graduală şi chibzuită, însoţită de repatrieri în Africa. Pe de altă parte, deşi retrograzi şi fanatici, sudiştii nu erau totuşi nici pe departe nişte monştri. Ca atare, în urma abolirii bruşte şi totale, s-a creat o situaţie extrem de complicată: mulţi negri, ataşaţi de foştii lor stăpâni, au rămas lângă aceştia, evoluând spre a deveni cetăţeni normali şi civilizaţi; alţii însă, scăpaţi de sub jugul unor proprietari care nu-i educaseră şi-i trataseră abuziv, au degenerat spre răzbunări generalizate, rasial-discriminatorii în sens invers, formând comunităţi criminale - ceea ce a şi dus la apariţia Ku Klux Klan-ului, ca o mişcare de tip dual: atât rasistă şi extremistă, cât şi reactivă în numele legitimei apărări.
Ca atare, este absolut aberant să echivalezi societatea sudistă cu vampirii şi alte monstruozităţi. În ambele tabere au existat şi greşeli şi exagerări, dar şi motivaţii justificate.
Pe de altă parte, ca să începem a ne restrânge la vampiri, nu strică să ne amintim că forma actuală a mitologiei vampirice a fost influenţată decisiv de Bram Stoker, cu celebrul său "Dracula" - apărut în 1897. Până atunci, conceptul şi întregul context aveau forme mult mai vagi şi aproximative (fără a intra în detalii, merită să menţionăm că până şi Jules Verne, în calitatea lui de Rosi+Crucian, se pare că a făcut parte dintr-un cult vampiric, cu elemente sensibil diferite de tradiţiile ulterioare lansate de Stoker). E pur şi simplu pueril ca, într-o poveste care se petrece cam între anii 1820-1865, să se folosească motive şi detalii apărute cu aproape un secol mai târziu.
Dar să nu uităm că marele Alfred Hitchcock, când câte un colaborator îi atrăgea atenţia asupra lipsei de veridicitate a câte unui detaliu, obişnuia să răspundă: "My dear... It's just a movie..."
Într-adevăr - în filme, în artă la modul cel mai general, putem face orice.
Dar NU oricum.
Şi tocmai asta e problema actualului "Abraham Lincoln: Vampire Hunter": autorii lui au făcut intenţionat o trăsnaie - dar cum au făcut-o?
Timur Bekmambetov m-a cucerit în 2008, cu "Wanted" - o altă super-trăsnaie, fermecătoare în sminteala ei inteligentă şi plină de umor troznitor, dar atent dozat. În cazul de faţă, necazul porneşte de la scenariul lui Seth Grahame-Smith (care şi-a ecranizat propriul roman). Trecând peste toate tezismele şi inadvertenţele pe care le-am expus în introducere, bazaconia ar fi putut funcţiona, dacă avea umor, subtilitate, schepsis - or, în povestea lui Smith, nici vorbă de aşa ceva. Cel puţin scenariul (romanul nu l-am citit - dar, de vreme ce şi l-a transpus singur, devine neesenţial în contextul discuţiei) este confuz, complicat şi, în mod oarecum paradoxal, trenant - în ciuda abundenţei de momente ce se vor "tari" (ahhh, cât mai detest atributul ăsta cocălăresc!). Practic, nu are nici cea mai mică legătură cu Abraham Lincoln. E vorba de un tânăr sudist binevoitor faţă de negri, care la un moment dat descoperă că-n jur colcăie vampirii (moşieri, băcani, notari şi alte categorii de oameni cumsecade), e iniţiat în metodele de luptă contra lor de un tovarăş mai învăţat şi mai bărbat (incidental, tot vampir şi el, da' dat pe brazdă), şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i... (plus alte complicaţii: cum s-a-mprietenit el când era mic cu un băiat negru, cum i-a murit mama din vina unui latifundiar vampir, etc...) Întâmplător, îl cheamă Abraham Lincoln. La fel de întâmplător, devine chiar acel Abraham Lincoln. Tot ceea ce ţine de personalitatea reală şi biografia adevăratului Lincoln străluceşte prin absenţă - pur şi simplu, identitatea personajului istoric este lipită artificial peste povestea protagonistului fictiv. Doar câteva detalii corespund, pe ici pe colo, prin părţile neesenţiale: soţia (Mary Todd Lincoln), fiul, momentul când îi vine să se bage-n politică, şi una-două luări de cuvânt în Congres (în vremea când cupola Capitoliului abia se construia – un detaliu corect istoric, similar cu cel al Obeliscului, tot în faza de şantier, şi bine filmate amândouă).
Dincolo de aceste premise deja ratate, scenariul se lălăie atât de penibil, încât te ia cu somn în repetate rânduri (mai ales pentru că mintenaş te plictiseşti de a tot încerca să urmăreşti povestea). Lucrurile se mai remediază întrucâtva (adică foarte parţial), prin contribuţia regisorală a lui Bekmambetov - dar şi aici, cu mult sub nivelul din filmele lui anterioare. Prin puzderia de secvenţe rudimentare, spectaculare de dragul spectacularului de tipul cel mai ieftin, apar şi câteva atât de năstruşnice, încât sfidează cele mai cunoscute legi ale cinematicii, dinamicii şi bunului-simţ elementar - cum ar fi bătaia dintre erou şi duşman, alergând pe spinările cailor din herghelia care-a luat-o razna pe câmp (ce-i drept, şi Roger Moore fugea pe crocodili în "Live and Let Die", da ăia măcar stăteau cuminţi în heleşteu, nu goneau ca bezmeticii). Nu lipseşte nici auto-pastişarea: se pare că lui Bekmambetov îi plac trenurile la ananghie - dar, dacă în "Wanted" garnitura atârnată deasupra prăpastiei avea farmecul ei sonat, aici trenuleaţa alergândă peste viaductul incendiat n-are alt farmec decât al compoziţiilor plastice şi al coloritului. Culmea, ratează tocmai punctul culminant: bătălia de la Gettysburg - care, cum ştim, a hotărât soarta războiului. Aici, ce să vezi, toată armata sudistă e compusă din vampiri, iar trucul lui Lincoln constă în a face muniţii şi armament de argint (gloanţe, baionete, ba chiar şi ghiulele de tun - astea chiar n-aveau nici o treabă, că doar îi spulberau, nu-i penetrau). Pe lângă că soluţia e simplistă şi previzibilă, dezvoltarea ei cinematografică se rezumă la o secvenţă expediată, fâsâită, complet anticlimatică.
Despre actori, numai de bine: şterşi, plaţi, convenţionali. Toţi.
Aşa că, până la coadă, singurele cu care ne alegem sunt valenţele plastice: indiscutabil, Timur Bekmambetov ştie să filmeze dibaci, iar imaginea lui Caleb Deschanel e meseriaşă (şi de o gratuitate absolut imperială a 3D-ului - cu ochelari, fără ochelari, tot-aia), cu atât mai potenţată şi de montajul extrem de dinamic şi abil al lui William Hoy, peste care se aşterne muzica inspirată a lui Henry Jackman. Măcar cu asta să se mulţumească bietul Tim Burton (co-producător, alături de Timur Bekmambetov), care nici el nu mai e de mult ce-a fost odată... Oricum, nu e totul pierdut... Poate-l vom vedea curând cu alte combinaţii parascovenicoase, ca de pildă: "Julius Caesar versus Lee Harvey Oswald", "Alexandru Ioan Cuza şi Triunghiul Bermudelor", sau "Incidentul Roswell în Letopiseţul Ţării Moldovei".
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20-12 iunie, 2012
Bucureşti, România
