Părerea criticului
...în cheie parodică
Comedia semi-fantastică a lui Veit Helmer atinge absurdul pe trei niveluri - al sursei de inspiraţie, al subiectului, şi al tratării acestuia. Tânărul (încă) cineast german (ajuns deja la al zecelea film, în doar douăzeci de ani de carieră), autor atât al scenariului (împreună cu Zaza Buadze şi Gordan Mihic), cât şi al regiei, a pornit la drum cu doar un milion de euros, captivat de o întâmplare pe cât de absurdă, pe atât de reală, dintr-un sat turcesc: sătule de lenevia cronică a bărbaţilor, femeile au intrat în grevă sexuală, condiţionându-le raporturile intime în funcţie de îndeplinirea îndatoririlor gospodăreşti. Hotărât să propulseze anecdota spre o deschidere universală, Helmer a ales un sat azer cuibărit între munţi - foarte pitoresc, într-adevăr! - a reunit o distribuţie din cât mai multe ţări posibile, şi a stabilit ca limbă oficială a acestui "Absurdistan" imaginar rusa (cea mai vorbită pe o felie întreagă de teritoriu eurasiatic). Scenariul său îmbogăţeşte povestea cu două elemente inspirat alese: dragostea pe cât de pătimaşă, pe atât de neprihănită încă, a doi adolescenţi care sunt împreună încă din copilărie, şi ucigătoarea secetă pe care oblomovienii bărbaţi ai satului nu se-ndură neam s-o alunge, dregând apeductul. De aici se dezvoltă o fabulă comic-neverosimilă, marcată de nenumărate inadvertenţe voite - conform propriei sale mărturisiri, autorul şi-a propus să aleagă numai întâmplări posibile dar categoric improbabile, a căror acumulare atinge imposibilul la rândul ei (gondola-teleferic peste sat, modelul instalaţei hidrotehnice buclucaşe, concursul de tir, racheta din final, dansul îndrăgostiţilor în vârful jerbei de apă - şi multe altele).
Atmosfera lumii absurdistane împrumută fatidic de mult de la Kusturica (nici nu era de mirare, cu Mihic coscenarist!), dar cel mai interesant e că viziunea de ansamblu a autorului se întâlneşte cu cel puţin trei filme de care acesta n-a auzit în viaţa lui: "Joe Limonadă" (Cehoslovacia, 1964, r. Oldrich Lipsky), "Planeta Kin-Dza-Dza" (U.R.S.S., 1986, r. Georgi Daneliya), şi "Dolina" (Ungaria-România, 2008, r. Zoltán Kamondi) - acea combinaţie de "basm cârpit" cu "fantastic ruginit", în cheie parodică. Totodată, bugetul extrem de redus excluzând realizarea unor efecte speciale realiste, Helmer optează pentru trucajele voit rudimentare, a căror falsitate se converteşte în figură de stil - cam la fel cum a făcut şi regretatul nostru Alexandru Tatos, în "Secretul armei secrete" (1989). Se vorbeşte puţin şi la obiect (care obiect e destul de imaterial - dată fiind convenţia aproape onirică a întregului film; de reţinut şi că Veit Helmer e unul dintre adepţii principiului că "filmul ideal e cel fără cuvinte), iar construcţia narativă e şi ea destul de neortodoxă, începând în cheie aparent documentar-metaforică, pentru ca ulterior să-şi adauge elemente din multe alte registre stilistice şi de gen. Cam eclectic şi uşor redundant de la un moment dat, "Absurdistan" îşi menţine totuşi o permanentă undă de bun-simţ care-l împiedică să eşueze în stridenţe de prost-gust (deşi, pe alocuri, frizează periculos de insistent kitsch-ul). Incită, amuză, cam bate apa-n piuă în unele porţiuni, explodează exuberant în altele şi, în final, ne lasă cu un zâmbet decent pe buze. De ce i-am pretinde mai mult decât atât?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 martie, 2009, h: 01:45-02:22
Bucureşti, România
Comedia semi-fantastică a lui Veit Helmer atinge absurdul pe trei niveluri - al sursei de inspiraţie, al subiectului, şi al tratării acestuia. Tânărul (încă) cineast german (ajuns deja la al zecelea film, în doar douăzeci de ani de carieră), autor atât al scenariului (împreună cu Zaza Buadze şi Gordan Mihic), cât şi al regiei, a pornit la drum cu doar un milion de euros, captivat de o întâmplare pe cât de absurdă, pe atât de reală, dintr-un sat turcesc: sătule de lenevia cronică a bărbaţilor, femeile au intrat în grevă sexuală, condiţionându-le raporturile intime în funcţie de îndeplinirea îndatoririlor gospodăreşti. Hotărât să propulseze anecdota spre o deschidere universală, Helmer a ales un sat azer cuibărit între munţi - foarte pitoresc, într-adevăr! - a reunit o distribuţie din cât mai multe ţări posibile, şi a stabilit ca limbă oficială a acestui "Absurdistan" imaginar rusa (cea mai vorbită pe o felie întreagă de teritoriu eurasiatic). Scenariul său îmbogăţeşte povestea cu două elemente inspirat alese: dragostea pe cât de pătimaşă, pe atât de neprihănită încă, a doi adolescenţi care sunt împreună încă din copilărie, şi ucigătoarea secetă pe care oblomovienii bărbaţi ai satului nu se-ndură neam s-o alunge, dregând apeductul. De aici se dezvoltă o fabulă comic-neverosimilă, marcată de nenumărate inadvertenţe voite - conform propriei sale mărturisiri, autorul şi-a propus să aleagă numai întâmplări posibile dar categoric improbabile, a căror acumulare atinge imposibilul la rândul ei (gondola-teleferic peste sat, modelul instalaţei hidrotehnice buclucaşe, concursul de tir, racheta din final, dansul îndrăgostiţilor în vârful jerbei de apă - şi multe altele).
Atmosfera lumii absurdistane împrumută fatidic de mult de la Kusturica (nici nu era de mirare, cu Mihic coscenarist!), dar cel mai interesant e că viziunea de ansamblu a autorului se întâlneşte cu cel puţin trei filme de care acesta n-a auzit în viaţa lui: "Joe Limonadă" (Cehoslovacia, 1964, r. Oldrich Lipsky), "Planeta Kin-Dza-Dza" (U.R.S.S., 1986, r. Georgi Daneliya), şi "Dolina" (Ungaria-România, 2008, r. Zoltán Kamondi) - acea combinaţie de "basm cârpit" cu "fantastic ruginit", în cheie parodică. Totodată, bugetul extrem de redus excluzând realizarea unor efecte speciale realiste, Helmer optează pentru trucajele voit rudimentare, a căror falsitate se converteşte în figură de stil - cam la fel cum a făcut şi regretatul nostru Alexandru Tatos, în "Secretul armei secrete" (1989). Se vorbeşte puţin şi la obiect (care obiect e destul de imaterial - dată fiind convenţia aproape onirică a întregului film; de reţinut şi că Veit Helmer e unul dintre adepţii principiului că "filmul ideal e cel fără cuvinte), iar construcţia narativă e şi ea destul de neortodoxă, începând în cheie aparent documentar-metaforică, pentru ca ulterior să-şi adauge elemente din multe alte registre stilistice şi de gen. Cam eclectic şi uşor redundant de la un moment dat, "Absurdistan" îşi menţine totuşi o permanentă undă de bun-simţ care-l împiedică să eşueze în stridenţe de prost-gust (deşi, pe alocuri, frizează periculos de insistent kitsch-ul). Incită, amuză, cam bate apa-n piuă în unele porţiuni, explodează exuberant în altele şi, în final, ne lasă cu un zâmbet decent pe buze. De ce i-am pretinde mai mult decât atât?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
30 martie, 2009, h: 01:45-02:22
Bucureşti, România
