Părerea criticului
Jimi Hendrix. John Lennon. Janis Joplin. Kurt Cobain. Toti intr-un film, dar fara sa o spuna sus si tare. Across the Universe/Un cantec strabate lumea este incercarea lui Julie Taymor (Frida) de a descrie o perioada zbuciumata (sfarsitul anilor '60) cu ajutorul melodiilor celor de la The Beatles. Suma de povesti personale integrate in iuresul revolutionar al epocii, Across the Universe impresioneaza cu scenografia sa fantezista si bezmetica, reinterpretarile cantecelor The Beatles si o totala indiferenta fata de conventii.
Across the Universe este un muzical, dar nu orice fel de muzical. Cum spune si regizoarea, daca la alte filme de acest gen intai se imagineaza povestea si de-abia apoi se compun cantecele, aici a fost invers: cantecele existau si pe baza lor a fost brodata o poveste cat mai emblematica (si prin urmare banala). 33 dintre cele mai celebre melodii ale formatiei The Beatles marcheaza momentele -cheie din viata a sase personaje, care afecteaza si se lasa afectate de cele mai importante evenimente ale anilor '60 (razboiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revolutia sexuala etc.).
Astfel, il avem pe Jude (Jim Sturgess), angajatul unui santier naval din Liverpool, care ajunge ilegal in Statele Unite, unde vrea sa-si cunoasca pentru prima oara tatal. Aici face cunottina cu Max (Joe Anderson), un student care sa razvrateste impotriva familiei sale si pleaca la New York impreuna cu Jude, pentru a fi gazduiti de frumoasa cantareata Sadie (Dana Fuchs, superba). Alaturi de ei, formand o adevarata enclava muzical-revolutionara, vin Jo-Jo (Martin Luther) si Prudence (T.V. Carpio), grupul urmand sa fie completat de Lucy (Evan Rachel Wood), sora lui Max, a carei poveste de dragoste pentru Jude este coloana vertebrala a filmului.
Ambitioasa oda a lui Taymor pentru anii '60 nu respecta nicio lege cinematografica si, fara a avea lentoarea unui film „de stare”, se remarca in primul rand prin atmosfera. Regizoarea pica in toate capcanele, fara urma de ezitare, si ofera o succesiune de momente („ai facut un sir de videoclipuri”, i-au reprosat criticii americani) uimitoare din punct de vedere vizual, dar doar atat. Scenografia este superba, dar artificialitatea ucide emotia, iar actorii nu reusesc sa lege povestea, lasand impresia ca au filmat oarecum separat, in fata ecranului verde, iar Taymor i-a reunit apoi, intr-un efort, laborios, matematic, in care artificiile vizuale capata o importanta la fel de mare ca si emotia actorilor.
Proiectul Juliei Taymor a fost suficient de fantezist pentru a atrage o multime de vedete. Daca pe Bono il recunosti imediat in rolul lui Dr. Robert, pe Joe Cocker sunt mai putine sanse sa-l identifici in multitudinea de personaje meteorice: el joaca rolul unui vagabond care canta la colt de strada si canta atat de bine, incat Taymor revine asupra lui de trei ori. Nici Salma Hayek, vedeta din superbul Frida al regizoarei, nu lipseste de pe generic. Ea interpreteaza nu una, nici trei, ci cinci infirmiere care canta si se unduiesc in cosmarul lui Max/Joe Anderson, reintors "cu sechele" de pe frontul din Vietnam.
Max este si protagonistul celui mai inspirat moment al filmului, in care sute de tineri sunt recrutati de un Uncle Sam care declama asurzitor "I want you!" (vezi albumul Beatles "Abbey Road") si-i usuie pe o adevarata linie de productie unde sunt "antrenati" de soldati cu masti expresioniste intr-un abracadabrant si dezumanizant montaj de miscari haotice si ritmuri industriale. Aici asemanarea lui Joe Anderson cu Kurt Cobain este evidenta, iar o multime de detalii si trimiteri ii asociaza oarecum pe Jo-Jo cu Jimi Hendrix, pe Sadie cu Janis Joplin sau pe Jude cu John Lennon. Prin urmare Across the Universe este un fel de the Justice League of America (ca tot se ecranizeaza celebrele benzi desenate) muzicala, dar cam lipsita de putere de convingere.
Across the Universe este un muzical, dar nu orice fel de muzical. Cum spune si regizoarea, daca la alte filme de acest gen intai se imagineaza povestea si de-abia apoi se compun cantecele, aici a fost invers: cantecele existau si pe baza lor a fost brodata o poveste cat mai emblematica (si prin urmare banala). 33 dintre cele mai celebre melodii ale formatiei The Beatles marcheaza momentele -cheie din viata a sase personaje, care afecteaza si se lasa afectate de cele mai importante evenimente ale anilor '60 (razboiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revolutia sexuala etc.).
Astfel, il avem pe Jude (Jim Sturgess), angajatul unui santier naval din Liverpool, care ajunge ilegal in Statele Unite, unde vrea sa-si cunoasca pentru prima oara tatal. Aici face cunottina cu Max (Joe Anderson), un student care sa razvrateste impotriva familiei sale si pleaca la New York impreuna cu Jude, pentru a fi gazduiti de frumoasa cantareata Sadie (Dana Fuchs, superba). Alaturi de ei, formand o adevarata enclava muzical-revolutionara, vin Jo-Jo (Martin Luther) si Prudence (T.V. Carpio), grupul urmand sa fie completat de Lucy (Evan Rachel Wood), sora lui Max, a carei poveste de dragoste pentru Jude este coloana vertebrala a filmului.
Ambitioasa oda a lui Taymor pentru anii '60 nu respecta nicio lege cinematografica si, fara a avea lentoarea unui film „de stare”, se remarca in primul rand prin atmosfera. Regizoarea pica in toate capcanele, fara urma de ezitare, si ofera o succesiune de momente („ai facut un sir de videoclipuri”, i-au reprosat criticii americani) uimitoare din punct de vedere vizual, dar doar atat. Scenografia este superba, dar artificialitatea ucide emotia, iar actorii nu reusesc sa lege povestea, lasand impresia ca au filmat oarecum separat, in fata ecranului verde, iar Taymor i-a reunit apoi, intr-un efort, laborios, matematic, in care artificiile vizuale capata o importanta la fel de mare ca si emotia actorilor.
Proiectul Juliei Taymor a fost suficient de fantezist pentru a atrage o multime de vedete. Daca pe Bono il recunosti imediat in rolul lui Dr. Robert, pe Joe Cocker sunt mai putine sanse sa-l identifici in multitudinea de personaje meteorice: el joaca rolul unui vagabond care canta la colt de strada si canta atat de bine, incat Taymor revine asupra lui de trei ori. Nici Salma Hayek, vedeta din superbul Frida al regizoarei, nu lipseste de pe generic. Ea interpreteaza nu una, nici trei, ci cinci infirmiere care canta si se unduiesc in cosmarul lui Max/Joe Anderson, reintors "cu sechele" de pe frontul din Vietnam.
Max este si protagonistul celui mai inspirat moment al filmului, in care sute de tineri sunt recrutati de un Uncle Sam care declama asurzitor "I want you!" (vezi albumul Beatles "Abbey Road") si-i usuie pe o adevarata linie de productie unde sunt "antrenati" de soldati cu masti expresioniste intr-un abracadabrant si dezumanizant montaj de miscari haotice si ritmuri industriale. Aici asemanarea lui Joe Anderson cu Kurt Cobain este evidenta, iar o multime de detalii si trimiteri ii asociaza oarecum pe Jo-Jo cu Jimi Hendrix, pe Sadie cu Janis Joplin sau pe Jude cu John Lennon. Prin urmare Across the Universe este un fel de the Justice League of America (ca tot se ecranizeaza celebrele benzi desenate) muzicala, dar cam lipsita de putere de convingere.
