Părerea criticului
Adieu les cons/Adio, proştilor! a câştigat premiul César pentru Cel mai bun film anul acesta, ceea ce înseamnă că întreaga industrie de film franceză îl consideră cel mai vizionabil film francez al anului trecut. Nici nu e de mirare, căci acest lungmetraj regizat de Albert Dupontel propune o combinaţie extrem de proaspătă de genuri, trecând pe nesimţite de la comedie la dramă şi acţiune.
Totul începe pe un ton dramatic, căci Suze Trappet (Virginie Efira, care în câteva zile va face senzaţie la Cannes cu rolul ei de călugăriţă lesbiană din Benedetta) primeşte o veste neaşteptată: spray-urile folosite în salonul ei de coafură i-au compromis plămânii şi mai are doar câteva luni de trăit. "Permanentul făcut clientelor m-a omorât", glumeşte ea, dar Suze este acum disperată să-şi găsească copilul născut pe când avea doar 15 ani şi pe care părinţii au forţat-o să-l dea la orfelinat. Când cere ajutor la evidenţa populaţiei, îl întâlneşte pe Jean-Baptiste Cuchas (Dupontel), un IT-ist genial, dar inhibat, depresiv şi, mai ales, hotărât să se sinucidă. Intersecţia fantezistă a acestor două destine împinge povestea pe un itinerariu complet imprevizibil.
Sunt multe filme pe care le poţi descrie într-o propoziţie, dar Adieu les cons categoric nu intră în această categorie. Este uimitor modul cum se reinventează la fiecare scenă, explorând ceea ce ne face umani şi uimitori şi arătând cum să depăşim pierderile de toate felurile. Dacă Suze îşi pierde viitorul, un alt personaj îşi pierde memoria, iar un altul familia, iar Dupontel (care e şi coscenarist) insistă să repete la nesfârşit că eşti stăpân pe propriul destin şi că trebuie să mergi înainte, indiferent care îţi sunt obstacolele. Da, Adio, proştilor! a fost etichetat drept o tragedie burlescă, dar te asigurăm că o să râzi copios, chiar dacă uneori o să râzi şi o să plângi în acelaşi timp.
Filmul oferă câteva dintre cele mai ataşante personaje văzute în ultima vreme la cinema, fiecare magnific de vulnerabil în felul său. "Să te integrezi într-o lume plină de maniaci nu înseamnă că ai reuşit în viaţă", spune la un moment dat mizantropul Cuchas şi e greu să nu-i dai dreptate, pentru că filmul celebrează tocmai neajunsurile personale, problemele pe care încercăm să le depăşim în fel şi chip, dacă nu cumva le ascundem sub covor. Un discurs absurd de la începutul filmului, despre frica de "celălalt", este tenace contrazis de scenariu, care invită tocmai la comunicare cu "celălalt", la a-i învăţa limba şi a-l ajuta să te ajute, salvându-ne şi sprijinindu-ne reciproc. Cu greu poţi găsi un mesaj mai motivant.
Adio, proştilor! este genul de film pe care îl poţi rezerva pentru o zi când nu eşti în toate apele tale, una din acele zile în care vezi totul mai în negru decât ţi-ai dori. Te miri că un lungmetraj care vorbeşte liber despre o maladie ce condamnă la moarte, despre sinucidere, handicap şi abandon poate să dea speranţă? Pe hârtie pare neverosimil, dar nu trebuie decât să intri în sala de cinema pentru a vedea că nu e aşa...
Totul începe pe un ton dramatic, căci Suze Trappet (Virginie Efira, care în câteva zile va face senzaţie la Cannes cu rolul ei de călugăriţă lesbiană din Benedetta) primeşte o veste neaşteptată: spray-urile folosite în salonul ei de coafură i-au compromis plămânii şi mai are doar câteva luni de trăit. "Permanentul făcut clientelor m-a omorât", glumeşte ea, dar Suze este acum disperată să-şi găsească copilul născut pe când avea doar 15 ani şi pe care părinţii au forţat-o să-l dea la orfelinat. Când cere ajutor la evidenţa populaţiei, îl întâlneşte pe Jean-Baptiste Cuchas (Dupontel), un IT-ist genial, dar inhibat, depresiv şi, mai ales, hotărât să se sinucidă. Intersecţia fantezistă a acestor două destine împinge povestea pe un itinerariu complet imprevizibil.
Sunt multe filme pe care le poţi descrie într-o propoziţie, dar Adieu les cons categoric nu intră în această categorie. Este uimitor modul cum se reinventează la fiecare scenă, explorând ceea ce ne face umani şi uimitori şi arătând cum să depăşim pierderile de toate felurile. Dacă Suze îşi pierde viitorul, un alt personaj îşi pierde memoria, iar un altul familia, iar Dupontel (care e şi coscenarist) insistă să repete la nesfârşit că eşti stăpân pe propriul destin şi că trebuie să mergi înainte, indiferent care îţi sunt obstacolele. Da, Adio, proştilor! a fost etichetat drept o tragedie burlescă, dar te asigurăm că o să râzi copios, chiar dacă uneori o să râzi şi o să plângi în acelaşi timp.
Filmul oferă câteva dintre cele mai ataşante personaje văzute în ultima vreme la cinema, fiecare magnific de vulnerabil în felul său. "Să te integrezi într-o lume plină de maniaci nu înseamnă că ai reuşit în viaţă", spune la un moment dat mizantropul Cuchas şi e greu să nu-i dai dreptate, pentru că filmul celebrează tocmai neajunsurile personale, problemele pe care încercăm să le depăşim în fel şi chip, dacă nu cumva le ascundem sub covor. Un discurs absurd de la începutul filmului, despre frica de "celălalt", este tenace contrazis de scenariu, care invită tocmai la comunicare cu "celălalt", la a-i învăţa limba şi a-l ajuta să te ajute, salvându-ne şi sprijinindu-ne reciproc. Cu greu poţi găsi un mesaj mai motivant.
Adio, proştilor! este genul de film pe care îl poţi rezerva pentru o zi când nu eşti în toate apele tale, una din acele zile în care vezi totul mai în negru decât ţi-ai dori. Te miri că un lungmetraj care vorbeşte liber despre o maladie ce condamnă la moarte, despre sinucidere, handicap şi abandon poate să dea speranţă? Pe hârtie pare neverosimil, dar nu trebuie decât să intri în sala de cinema pentru a vedea că nu e aşa...
