Un film care te rupe in doua. Pe mine m-a marcat mult ultima discutie cu psiholoaga si neputinta tatalui in acre isi cere ieratre baiatul ca nu aputut face mai mult pentru baiatul sau.
blink520
pe 18 Martie 2025 08:26
Mi-a placut foarte mult, ce-i drept ultimul episod pana spre final mi s-a parut ca puteau sa mai adauge putina intriga. Oricum, il recomand!
mladitza
pe 17 Martie 2025 23:45
Cutremurător film... E șocant ca într-o familie destul de modestă și normală, unul dintre cei doi copii, cel mai mic, băiatul de doar 13 ani, să ajungă un ucigaș. La final, înțelepciunea celuilalt copil, a fetei de aproape 18 ani, aduce un oarecare echilibru în familia devastată și dezmembrată. Faptul că familia ține legătura cu băiatul lor este pozitiv și poate, cu timpul, în perioada ispășirii pedepsei,băiatul își va vindeca sufletul rănit de un păcat capital...
Intrarea aia când l-au arestat pe Jamie este, într-adevăr, exagerat de brutală - că doar nu era cuib de teroriști în casa băiatului...
dincolodenume
pe 16 Martie 2025 17:40
"Adolescence" nu e un serial, e o stare. Nu se uită fix în ochii tăi, dar nici nu te lasă să scapi. Se insinuează în tine, ca un gând care nu îți dă pace, ca o amintire pe care nu ai trăit-o, dar care te apasă oricum.
La suprafață, e doar o ancheta de crimă asezonată cu povești adolescentine. Oameni care împart același spațiu cu ai lor, dar rămân străini unii de alții. Nu există apropiere reală, doar prezențe care coexistă fără să se atingă cu adevărat. E ca un perete invizibil—nu-l vezi, nu-l poți sparge, dar te izbește de fiecare dată când încerci să treci dincolo de el.
Ceea ce contează sunt lucrurile care nu se spun. Liniștea dintre replici, pauzele lungi care ar fi trebuit să fie umplute cu ceva, dar nu sunt. Cuvintele care lipsesc, privirile care se evită. Totul e acolo, dar parcă nu e.
Camera pare nesigură, ca și cum încearcă să prindă ceva important, dar mereu ratează la limită. Personajele trăiesc, dar de multe ori par deja plecate de undeva din interiorul lor. Cei care tac spun mai multe decât cei care vorbesc, iar cei care râd sunt, de fapt, cei mai singuri.
Și asta doare. Pentru că Adolescence nu e despre adolescenți. E despre tine. Despre momentul ăla în care ai înțeles că nu mai e cale de întoarcere. Când ai realizat că nu mai știi cine erai înainte, dar nici nu știi cine urmează să fii. Și nici dacă mai contează.
Serialul nu îți dă o poveste clară, nu îți oferă un punct de sprijin. Doar te lasă acolo, în vid, să te întrebi dacă ai pierdut ceva esențial pe drum. Sau dacă ai fost vreodată întreg.
Și dacă ești părinte, e și mai rău. Pentru că începi să te întrebi dacă ai avut vreodată vreo putere reală asupra felului în care copilul tău va înțelege viața. Dacă există un cuvânt, o privire, un gest care poate salva ceva. Sau dacă, de fapt, a fost mereu în afara controlului tău.
Nu știu ce e Adolescence. Nu e un film, nu e un mesaj, nu e o lecție. E doar o senzație care rămâne cu tine. O întrebare fără răspuns. O gaură în stomac. Și poate că asta e tot ce trebuie să fie.
Celaboto
pe 14 Martie 2025 20:43
Începutul este groaznic. Cum să ataci asa un copil de 13 ani ? La 6.30 dimineața? Cu usa rupta ? De acolo se inspira ai noștri?
iuluassss
pe 13 Martie 2025 18:23
Sunt la 1 episod.filmul e f Realist si actorii joaca f bine. E mai mult ca un documentar asa...destul de dramatic. Zic ca merita vazul.sa vedem ce o fi mai incolo.revin.
Intrarea aia când l-au arestat pe Jamie este, într-adevăr, exagerat de brutală - că doar nu era cuib de teroriști în casa băiatului...
La suprafață, e doar o ancheta de crimă asezonată cu povești adolescentine. Oameni care împart același spațiu cu ai lor, dar rămân străini unii de alții. Nu există apropiere reală, doar prezențe care coexistă fără să se atingă cu adevărat. E ca un perete invizibil—nu-l vezi, nu-l poți sparge, dar te izbește de fiecare dată când încerci să treci dincolo de el.
Ceea ce contează sunt lucrurile care nu se spun. Liniștea dintre replici, pauzele lungi care ar fi trebuit să fie umplute cu ceva, dar nu sunt. Cuvintele care lipsesc, privirile care se evită. Totul e acolo, dar parcă nu e.
Camera pare nesigură, ca și cum încearcă să prindă ceva important, dar mereu ratează la limită. Personajele trăiesc, dar de multe ori par deja plecate de undeva din interiorul lor. Cei care tac spun mai multe decât cei care vorbesc, iar cei care râd sunt, de fapt, cei mai singuri.
Și asta doare. Pentru că Adolescence nu e despre adolescenți. E despre tine. Despre momentul ăla în care ai înțeles că nu mai e cale de întoarcere. Când ai realizat că nu mai știi cine erai înainte, dar nici nu știi cine urmează să fii. Și nici dacă mai contează.
Serialul nu îți dă o poveste clară, nu îți oferă un punct de sprijin. Doar te lasă acolo, în vid, să te întrebi dacă ai pierdut ceva esențial pe drum. Sau dacă ai fost vreodată întreg.
Și dacă ești părinte, e și mai rău. Pentru că începi să te întrebi dacă ai avut vreodată vreo putere reală asupra felului în care copilul tău va înțelege viața. Dacă există un cuvânt, o privire, un gest care poate salva ceva. Sau dacă, de fapt, a fost mereu în afara controlului tău.
Nu știu ce e Adolescence. Nu e un film, nu e un mesaj, nu e o lecție. E doar o senzație care rămâne cu tine. O întrebare fără răspuns. O gaură în stomac. Și poate că asta e tot ce trebuie să fie.