Părerea criticului
Despre Adolescence, disponibil pe Netflix, se va vorbi cu siguranţă multă vreme de acum înainte, nu doar datorită subiectului bântuitor, ci şi datorită măiestriei tehnice şi a unei misiuni aproape imposibile în ce priveşte interpretările, misiune de care actorii se achită cu brio.
Totul începe într-o dimineaţă devreme când poliţiştii Luke (Ashley Walters) şi Misha (Faye Marsay) au o scurtă conversaţie în maşină. Tensiunea pluteşte în aer şi în curând devine clar de ce: sub comanda celor doi, o echipă de intervenţie înarmată până în dinţi pătrunde în casa unei familii şi îl arestează pe Jamie (Owen Cooper), fiul în vârstă de 13 ani al lui Eddie (Stephen Graham) şi Amanda (Christine Tremarco). Aceştia din urmă sunt literlamente şocaţi: ce să fi făcut fiul lor astfel încât pentru arestarea lui să fie pusă în mişcare o asemenea desfăşurare de forţe? Răspunsul îi va lua în curând pe nepregătite...
Ce uimeşte la Adolescence este una dintre cele mai elaborate utilizări a planului-secvenţă din întreaga istorie a televiziunii. Practic, ceea ce vede spectatorul într-un episod este filmat ca o piesă de teatru, fără tăieturi şi montaj ulterior. Planul-secvenţă a fost folosit cu succes în filme precum Birdman, dar acel film avea un anumit minimalism (spaţii restrânse şi câţiva actori în cadru), în timp ce în Adolescence avem zeci (uneori sute) de personaje care interacţionează, urmăriri şi chiar călătorii cu maşina. Măiestria realizării e realmente impresionantă şi, chiar dacă "sare în ochi" printr-un oarecare artificial, are puterea de a face publicul să respire în sincron cu personajele şi să asimileze informaţiile în acelaşi timp cu acestea, trăindu-le pe propria piele şocul şi neputinţa.
Adolescence este o miniserie care ar trebui văzută de toţi părinţii, fără nici cea mai mică excepţie, căci vizionarea va genera cu siguranţă discuţii cu copiii adolescenţi sau preadolescenţi. Miniseria creează o frescă îngrijorătoare a unei vârste când copiii par neştiutori şi inocenţi, dar oare chiar aşa este? Atunci când cu un simplu smartphone copiii au acces la tot felul de informaţii, unele de-a dreptul toxice, fără ca vreun adult să-i poată ajuta să interpreteze corect aceste informaţii, se mai poate vorbi de inocenţă? Menţionarea unui controversat influencer de care mulţi dintre noi am auzit abia când a fost arestat în România şi a unui termen pe care mulţi dintre spectatorii îl vor auzi pentru prima oară în această miniserie aruncă o neliniştitoare lumină asupra unui pericol invizibil ce planează asupra unei întregi generaţii. Şi miniseria dă şi o temă pentru acasă părinţilor, comunicându-le un categoric "nu ai voie să spui că nu ai ştiut"...
Această cronică este intenţionat vagă pentru că publicul nu trebuie să afle din ea ce se întâmplă în miniserie. Unde nu va fi deloc vagă este în aprecierea actorilor care se achită cu brio de cea mai mare provocare a carierei lor: filmarea unui întreg episod de 50-60 de minute, cu sute de replici, gesturi şi expresii pe care trebuie să le livreze la virgulă şi la milimetru este o misiune aproape imposibilă şi iată că Stephen Graham (pe care românii l-au văzut prima oară în Snatch/Unde dai și unde crapă şi care este şi cocreator şi coscenarist al acestei bijuterii) şi colegii săi au dus-o admirabil la bun sfârşit.
Marea descoperire a miniseriei este fără îndoială Owen Cooper, care avea 14 ani la momentul filmărilor şi nicio experienţă în actorie până când a fost ales pentru rolul lui Jamie. Cooper reuşeşte să exprime superb tragedia adolescentului arestat cu suspiciunea că şi-a ucis o colegă de şcoală, concentrând în personajul său neputinţă, frustrare, resemnare, ruşine şi o imensă teamă de cum va fi judecat de cei din jur. Ce face Cooper este o adevărată lecţie de actorie la care multe dintre starurile mult mai celebre şi experimentate pe care le vedem an de an la cinema pot doar să viseze.
Desigur, trebuie spus că cea mai captivantă mostră de cinema este cea căreia nu-i observi resorturile. În cronica The Brutalist, care încă se poate vedea pe ecrane, menţionam că "insistă încontinuu să-i arate publicului măruntaiele", folosind tehnici multiple, inclusiv un format opresiv şi o coloană sonoră disonantă. Şi Adolescence păcătuieşte prin faptul că totul e la vedere, iar publicul e încontinuu conştient de opţiunile tehnice şi limitările planului-secvenţă (de exemplu când Jamie e transportat cu maşina la secţia de poliţie cameramanul se urcă şi el în maşină). Or, când un serial te obligă, ca spectator, să îţi spui o dată la câteva minute "wow, dar cum au făcut asta?", a te sincroniza emoţional cu ceea ce se întâmplă pe ecran ridică o provocare pe care o parte a publicului o va refuza. Dincolo de aceste consideraţii, Adolescence este obligatoriu de văzut.
Totul începe într-o dimineaţă devreme când poliţiştii Luke (Ashley Walters) şi Misha (Faye Marsay) au o scurtă conversaţie în maşină. Tensiunea pluteşte în aer şi în curând devine clar de ce: sub comanda celor doi, o echipă de intervenţie înarmată până în dinţi pătrunde în casa unei familii şi îl arestează pe Jamie (Owen Cooper), fiul în vârstă de 13 ani al lui Eddie (Stephen Graham) şi Amanda (Christine Tremarco). Aceştia din urmă sunt literlamente şocaţi: ce să fi făcut fiul lor astfel încât pentru arestarea lui să fie pusă în mişcare o asemenea desfăşurare de forţe? Răspunsul îi va lua în curând pe nepregătite...
Ce uimeşte la Adolescence este una dintre cele mai elaborate utilizări a planului-secvenţă din întreaga istorie a televiziunii. Practic, ceea ce vede spectatorul într-un episod este filmat ca o piesă de teatru, fără tăieturi şi montaj ulterior. Planul-secvenţă a fost folosit cu succes în filme precum Birdman, dar acel film avea un anumit minimalism (spaţii restrânse şi câţiva actori în cadru), în timp ce în Adolescence avem zeci (uneori sute) de personaje care interacţionează, urmăriri şi chiar călătorii cu maşina. Măiestria realizării e realmente impresionantă şi, chiar dacă "sare în ochi" printr-un oarecare artificial, are puterea de a face publicul să respire în sincron cu personajele şi să asimileze informaţiile în acelaşi timp cu acestea, trăindu-le pe propria piele şocul şi neputinţa.
Adolescence este o miniserie care ar trebui văzută de toţi părinţii, fără nici cea mai mică excepţie, căci vizionarea va genera cu siguranţă discuţii cu copiii adolescenţi sau preadolescenţi. Miniseria creează o frescă îngrijorătoare a unei vârste când copiii par neştiutori şi inocenţi, dar oare chiar aşa este? Atunci când cu un simplu smartphone copiii au acces la tot felul de informaţii, unele de-a dreptul toxice, fără ca vreun adult să-i poată ajuta să interpreteze corect aceste informaţii, se mai poate vorbi de inocenţă? Menţionarea unui controversat influencer de care mulţi dintre noi am auzit abia când a fost arestat în România şi a unui termen pe care mulţi dintre spectatorii îl vor auzi pentru prima oară în această miniserie aruncă o neliniştitoare lumină asupra unui pericol invizibil ce planează asupra unei întregi generaţii. Şi miniseria dă şi o temă pentru acasă părinţilor, comunicându-le un categoric "nu ai voie să spui că nu ai ştiut"...
Această cronică este intenţionat vagă pentru că publicul nu trebuie să afle din ea ce se întâmplă în miniserie. Unde nu va fi deloc vagă este în aprecierea actorilor care se achită cu brio de cea mai mare provocare a carierei lor: filmarea unui întreg episod de 50-60 de minute, cu sute de replici, gesturi şi expresii pe care trebuie să le livreze la virgulă şi la milimetru este o misiune aproape imposibilă şi iată că Stephen Graham (pe care românii l-au văzut prima oară în Snatch/Unde dai și unde crapă şi care este şi cocreator şi coscenarist al acestei bijuterii) şi colegii săi au dus-o admirabil la bun sfârşit.
Marea descoperire a miniseriei este fără îndoială Owen Cooper, care avea 14 ani la momentul filmărilor şi nicio experienţă în actorie până când a fost ales pentru rolul lui Jamie. Cooper reuşeşte să exprime superb tragedia adolescentului arestat cu suspiciunea că şi-a ucis o colegă de şcoală, concentrând în personajul său neputinţă, frustrare, resemnare, ruşine şi o imensă teamă de cum va fi judecat de cei din jur. Ce face Cooper este o adevărată lecţie de actorie la care multe dintre starurile mult mai celebre şi experimentate pe care le vedem an de an la cinema pot doar să viseze.
Desigur, trebuie spus că cea mai captivantă mostră de cinema este cea căreia nu-i observi resorturile. În cronica The Brutalist, care încă se poate vedea pe ecrane, menţionam că "insistă încontinuu să-i arate publicului măruntaiele", folosind tehnici multiple, inclusiv un format opresiv şi o coloană sonoră disonantă. Şi Adolescence păcătuieşte prin faptul că totul e la vedere, iar publicul e încontinuu conştient de opţiunile tehnice şi limitările planului-secvenţă (de exemplu când Jamie e transportat cu maşina la secţia de poliţie cameramanul se urcă şi el în maşină). Or, când un serial te obligă, ca spectator, să îţi spui o dată la câteva minute "wow, dar cum au făcut asta?", a te sincroniza emoţional cu ceea ce se întâmplă pe ecran ridică o provocare pe care o parte a publicului o va refuza. Dincolo de aceste consideraţii, Adolescence este obligatoriu de văzut.
