Părerea criticului
Ultimul film al lui Andrzej Wajda susține încă o dată două dintre temele dragi ale defunctului regizor polonez: omul și libertatea. Personajul său, pictorul și teoreticianul artelor plastice Wladyslaw Strzeminski, o figură celebră de talie europeană, a fost și una dintre victimele stalinismului din Polonia. Salutăm, prin aceste rânduri, incursiunea într-una dintre cele mai negre perioade ale Europei de Est, cea a anilor 50, „obsedantul deceniu”, așa cum avea să fie numită în România teroarea stalinistă.
În filmele sale de debut Wajda trata drama luptei polonezilor contra ocupanților germani, având o atitudine mai nuanțată în criticile la adresa regimului comunist (Omul de marmură, Omul de fier). Subiectul filmului Afterimage și personajul real - cunoscut în Polonia - al pictorului celebru care moare în mizerie doar pentru că nu a vrut să facă un compromis cu un regim criminal impresionează.
Filmul începe undeva după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când Europa începea în sfârșit să respire; dar, din păcate, în noile state comuniste, pentru cei precum Strzeminski, era doar începutul sfârșitului. Titlul face referire la teoria promovată de personajul titular: arta ca reflecție obiectivă, mentală a realității.
Personajul insistă, foarte mult, pe ideea de libertate: Strzeminski, cel puțin așa cum îl prezintă filmul, nu era prin excelență un dizident (trăise în Rusia sovietică, fusese afiliat revoluției bolșevice). Discursul său carismatic pune accent pe alegere, pe reinventare, pe lipsa unei constrângeri ideologice: pe scurt, se referă la libertate.
Strzeminski nu s-a opus, din punct de vedere politic, regimului comunist: singura vina a fost de a nu se fi aliat regulilor staliniste impuse în artă. Ne vine în minte paralela cu Gustav Klutsis, un alt artist grafic, la fel persecutat și executat în perioada stalinistă, deși era total afiliat ideologic regimului.
Nu știm dacă Wajda și-a anticipat, în vreun fel, sfârșitul și aceasta explică aerul întunecat, tragic al filmului - ne-a făcut să ne gândim la Sacrificiul, ultimul film al lui Tarkovsky. Personajul pictorului este într-un cerc închis: cu excepția primelor scene în aer liber, restul secvențelor, sub cerul întunecat al Poloniei sau în interior, respiră un aer claustral și tenebros. Scenografia contribuie cu brio la atmosfera întunecată, prin interioarele sordide care într-adevăr arată precum un oraș după război
În filmele sale de debut Wajda trata drama luptei polonezilor contra ocupanților germani, având o atitudine mai nuanțată în criticile la adresa regimului comunist (Omul de marmură, Omul de fier). Subiectul filmului Afterimage și personajul real - cunoscut în Polonia - al pictorului celebru care moare în mizerie doar pentru că nu a vrut să facă un compromis cu un regim criminal impresionează.
Filmul începe undeva după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când Europa începea în sfârșit să respire; dar, din păcate, în noile state comuniste, pentru cei precum Strzeminski, era doar începutul sfârșitului. Titlul face referire la teoria promovată de personajul titular: arta ca reflecție obiectivă, mentală a realității.
Personajul insistă, foarte mult, pe ideea de libertate: Strzeminski, cel puțin așa cum îl prezintă filmul, nu era prin excelență un dizident (trăise în Rusia sovietică, fusese afiliat revoluției bolșevice). Discursul său carismatic pune accent pe alegere, pe reinventare, pe lipsa unei constrângeri ideologice: pe scurt, se referă la libertate.
Strzeminski nu s-a opus, din punct de vedere politic, regimului comunist: singura vina a fost de a nu se fi aliat regulilor staliniste impuse în artă. Ne vine în minte paralela cu Gustav Klutsis, un alt artist grafic, la fel persecutat și executat în perioada stalinistă, deși era total afiliat ideologic regimului.
Nu știm dacă Wajda și-a anticipat, în vreun fel, sfârșitul și aceasta explică aerul întunecat, tragic al filmului - ne-a făcut să ne gândim la Sacrificiul, ultimul film al lui Tarkovsky. Personajul pictorului este într-un cerc închis: cu excepția primelor scene în aer liber, restul secvențelor, sub cerul întunecat al Poloniei sau în interior, respiră un aer claustral și tenebros. Scenografia contribuie cu brio la atmosfera întunecată, prin interioarele sordide care într-adevăr arată precum un oraș după război
