Desi l-am vizionat ieri, marturisesc ca nici pana acum nu mi-am regasit linistea, adica acel echilibru interior pe care il cauti atunci cand ceva te-a miscat intr-atat incat ai simtit durere si tristete in acelasi timp. Si totul, o sa incerc sa astern cateva impresii despre aceasta poveste incredibila, despre acest film ce descrie imposibilul si sublimul, adica dragostea materna.
O productie finlandeza cu si despre oameni simpli. Unii ar putea spune chiar banali, dar care, desi incercati de viata, nu si-au pierdut nici macar o clipa demnitatea si umanitatea. Un exemplu ca se poate si abordand teme dureroase, cum sunt aceste rani deschise pe care le-a lasat cu atata generozitate, cel de-al doilea razboi mondial, pe tot cuprinsul europei, dar tratandu-le cu acea distinctie de mandrie si onoare, specifica nordicilor. Faptul ca subiectul acestei povesti sunt copiii finlandezi ce au fost trimisi in Suedia deoarece tara lor intrase in razboi e si mai tulburator. Unii dintre acesti micuti orfani de un parinte, cum e cazul eroului nostru, altii orfani de ambii sau cea de a 3-a categorie, a celor abandonati. Ar avea mult de invatat si cinemaul romanesc dintr-o astfel de realizare, cinema care vreme de 20 de ani a deplans starea jalnica din comunism si a ecranizat revolutia in cele mai insipide moduri cu putinta. Dar e ... prea mult! E peste puterile lui, a noastra ca natie, sa intelegem ceva din pacate!
Revenind la film, o sa atrag atentia asupra constructiei la care apeleaza regizorul Klaus Härö. E putin greoaie iar in locurile unde actiunea prezenta se suprapune cu dialogurile din trecut, confuzia poate aparea cu usurinta. Dar privit cu atentie, filmul cu siguranta isi va atinge tinta.
Mi-a placut cum a fost gandita toata aceasta poveste despre apartenenta, despre legaturi ce se formeaza si despre copilarie. O copilarie aparte asa cum au fost ale tuturor celor care au avut nenorocul sa indure razboiul la varste fragede. Si pentru ca e o vorba despre viata unui copil de 9 ani, tot filmul va fi privit prin ochii sai. Nu apar decat sporadic evenimente la care Eero sa nu participe sau sa nu le auda cu propriile-i urechi. Iar acest mod de a nara pune o incarcatura si mai mare pe tema si asa delicata a filmului.
Despre interpretare nu exista cuvinte pentru a descrie ceea ce am vazut. Toti sunt sublimi in ceea ce arata: Maria Lundqvist in rolul Signei, ofera un rol de o forta si o darzenie inegalabila; Eero, Topi Majaniemi, este tulburator prin incapatanarea si darzenia specifica copilului incercat de viata, dar este si vulnerabil si emotiv ca un copil de varsta lui; iar Jonsson, Michael Nyqvist este familistul convins care s-a "impotmolit" in pamantul din jurul lui Signe, el e un fel de catalizator al tuturor personajelor, asezandu-le pe fiecare acolo unde le e locul.
O sa ma opresc aici din a scrie pentru ca rememorand etapele acestei naratiuni imi dau seama ca e mult prea puternica si mult prea frumoasa, pentru a o mai intina si eu chiar si prin folosirea doar a superlativelor, superlative ce nu au nicio putere in fata acestor oameni si in fata unor astfel de experiente de viata.
Mai adaug ca recomand filmul tuturor, spunandu-va doar sa va pregatiti pentru ceva incredibil ce o sa va franga inimile in mii de bucati pentru ca in final sa le alipeasca la loc, cu acea pricepere a scolii de film finlandeze. Dar atentie ca urmele raman, fiind nevindecabile. Nota 9,00!
Totusi, sustin cu tarie ca varsta la care ar trebui vizionat acest film e cea a maturitatii depline. Nu cred ca tinerii vor putea aprecia asa cum se cuvine aceasta bijuterie numita Mother of Mine.
PS. Este obligatoriu o revizionare. Marturisesc ca ori de cate ori l-am reluat, filmul s-a dovedit mai profund si mai plin de forta.
pst35
pe 02 Iunie 2013 23:22
Prea putine comentarii pentru un asa film, ar merita vazut, dar numai de aceeia care apreciaza o drama adevarata si fff tulburatoare.
_voda_
pe 15 Noiembrie 2011 23:57
O dramă foarte bine realizată-jocul actorilor, soundtrack, scenariu. Ce înseamnă sa fii un părinte bun\ când şi dacă ar trebui iertate greşelile din trecut - sunt câteva din dilemele pe care le propune filmul.Recomandat amatorilor genului.
O productie finlandeza cu si despre oameni simpli. Unii ar putea spune chiar banali, dar care, desi incercati de viata, nu si-au pierdut nici macar o clipa demnitatea si umanitatea. Un exemplu ca se poate si abordand teme dureroase, cum sunt aceste rani deschise pe care le-a lasat cu atata generozitate, cel de-al doilea razboi mondial, pe tot cuprinsul europei, dar tratandu-le cu acea distinctie de mandrie si onoare, specifica nordicilor. Faptul ca subiectul acestei povesti sunt copiii finlandezi ce au fost trimisi in Suedia deoarece tara lor intrase in razboi e si mai tulburator. Unii dintre acesti micuti orfani de un parinte, cum e cazul eroului nostru, altii orfani de ambii sau cea de a 3-a categorie, a celor abandonati. Ar avea mult de invatat si cinemaul romanesc dintr-o astfel de realizare, cinema care vreme de 20 de ani a deplans starea jalnica din comunism si a ecranizat revolutia in cele mai insipide moduri cu putinta. Dar e ... prea mult! E peste puterile lui, a noastra ca natie, sa intelegem ceva din pacate!
Revenind la film, o sa atrag atentia asupra constructiei la care apeleaza regizorul Klaus Härö. E putin greoaie iar in locurile unde actiunea prezenta se suprapune cu dialogurile din trecut, confuzia poate aparea cu usurinta. Dar privit cu atentie, filmul cu siguranta isi va atinge tinta.
Mi-a placut cum a fost gandita toata aceasta poveste despre apartenenta, despre legaturi ce se formeaza si despre copilarie. O copilarie aparte asa cum au fost ale tuturor celor care au avut nenorocul sa indure razboiul la varste fragede. Si pentru ca e o vorba despre viata unui copil de 9 ani, tot filmul va fi privit prin ochii sai. Nu apar decat sporadic evenimente la care Eero sa nu participe sau sa nu le auda cu propriile-i urechi. Iar acest mod de a nara pune o incarcatura si mai mare pe tema si asa delicata a filmului.
Despre interpretare nu exista cuvinte pentru a descrie ceea ce am vazut. Toti sunt sublimi in ceea ce arata: Maria Lundqvist in rolul Signei, ofera un rol de o forta si o darzenie inegalabila; Eero, Topi Majaniemi, este tulburator prin incapatanarea si darzenia specifica copilului incercat de viata, dar este si vulnerabil si emotiv ca un copil de varsta lui; iar Jonsson, Michael Nyqvist este familistul convins care s-a "impotmolit" in pamantul din jurul lui Signe, el e un fel de catalizator al tuturor personajelor, asezandu-le pe fiecare acolo unde le e locul.
O sa ma opresc aici din a scrie pentru ca rememorand etapele acestei naratiuni imi dau seama ca e mult prea puternica si mult prea frumoasa, pentru a o mai intina si eu chiar si prin folosirea doar a superlativelor, superlative ce nu au nicio putere in fata acestor oameni si in fata unor astfel de experiente de viata.
Mai adaug ca recomand filmul tuturor, spunandu-va doar sa va pregatiti pentru ceva incredibil ce o sa va franga inimile in mii de bucati pentru ca in final sa le alipeasca la loc, cu acea pricepere a scolii de film finlandeze. Dar atentie ca urmele raman, fiind nevindecabile. Nota 9,00!
Totusi, sustin cu tarie ca varsta la care ar trebui vizionat acest film e cea a maturitatii depline. Nu cred ca tinerii vor putea aprecia asa cum se cuvine aceasta bijuterie numita Mother of Mine.
PS. Este obligatoriu o revizionare. Marturisesc ca ori de cate ori l-am reluat, filmul s-a dovedit mai profund si mai plin de forta.